Constantin MOLDOVAN

Citesc atât de multe comentarii ce se vor ,,ultra docte’’, legate de BISERICĂ, în care se pomenește numele lui IISUS HRISTOS de parcă s-ar vorbi despre nea Popescu vecinul din colț și se invocă, absolut aiurea, batjocoritor chiar, lipsa de demnitate, de ,,verticalitate’’, a celor care aleg - fie din convingere, fie din disperare - să creadă, să se deplaseze în genunchi în jurul unor biserici sau să se închine în fața raclelor cu moaștele diferiților sfinți pentru a cere ajutorul divin.

"Prin fiecare plecare de genunchi și ridicare arătăm cu fapta că, prin păcat, am căzut la pământ și că, prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, am fost chemați sus, la cer." (Sfântul Vasile cel Mare) 

Până la urmă este dreptul fiecăruia să facă așa cum crede că este mai bine pentru el, pentru cei dragi, fără ca oameni cu alte convingeri să încerce a-i râde în nas, dând astfel ,,apă la moară’’ celor care nu cred în mai nimic. Credința unora nu merită ironii de proastă inspirație din partea altora și asta cu atât mai mult din partea celor care se consideră ortodocși sau măcar creștini.  

Sub soare este loc pentru toți, chiar dacă anumite interese oculte susțin altceva. 

,,Închinăciunea, metania și îngenuncherea - toate închipuie căderea omului în păcat și ridicarea lui, prin Jertfa și Învierea lui Iisus Hristos…’’

De altfel, ,,sufletul poate îngenunchea, oricând, trupul!’’ și n-ar fi rău dacă am conștientiza, cu toții, acest adevăr.

Nu contest, desigur, dreptul unuia sau altuia de a posta ceea ce consideră de cuviință pe Facebook sau… aiurea, însă îmi rezerv - ca atâția alții - dreptul de a-mi spune părerea. 

Suntem diferiți (ca înfățișare, funcție, situație materială, grad de instruire etc.), dar asta nu înseamnă că nu putem fi toleranți și buni unii cu alții… Măcar - sau mai ales - după o anumită vârstă!

Pentru că, așa cum spunea Cicero, marele orator latin: ,,Ut sementem feceris, ita metes’’ (cum vei semăna, așa vei culege).

MELANCOLIE

(prietenului Lian)

Am obosit călătorind

Pe cărările întortocheate ale vieții

Și mă simt de parcă aș fi ajuns

La marginea ei dinspre apus.

Prin gânduri bântuie fantomele trecutului,

Zgâlțâind poarta amintirilor,

Iar de sub gene țâșnește

Puhoi nestăvilit de melancolie.

Mi-e sufletul gol

Ca scorbura unui copac bătrân

Și totuși, Doamne,

Îngăduie să mai amân,

Cu câteva anotimpuri,

Clipa plecării... 

Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!