Constantin MOLDOVAN

Traversăm o perioadă în care, parcă mai mult ca niciodată, mediocrii se bagă în seamă cu nonșalanță, iar nesimțirea și aroganța sunt însușiri ridicate la rang de virtuți incontestabile. Cultura, bunătatea, eleganța în comportament și exprimare sunt, adeseori, disprețuite sau considerate semne de slăbiciune. Există numeroși indivizi care se erijează în lideri de opinie pe rețelele de socializare, în ciuda faptului că au un vocabular extrem de sărac, că asasinează, practic, limba română, că nu stăpânesc nici măcar cele mai elementare reguli de bună creștere.

Aproape că se bagatelizează nivelul de pregătire, tot mai mulți sunt cei care ajung să se creadă deștepții neamului, modestia este pe cale de dispariție și nu mai contează, din păcate, nimic altceva decât banul, idolul în fața căruia ne prosternăm și ne prostituăm, de multe ori, gândurile, dorurile, felul de a fi.

Ura se întinde peste neamuri otrăvind suflete, nu mai știm să dăruim, să mulțumim, să iertăm, suntem într-o luptă continuă cu cei din jur, orgoliile fiind mai puternice decât oricând.

Parveniții sunt peste tot, oferind - fără să li se ceară - lecții de reușită în viață, deși cu mult mai bine ar fi să ofere, din preaplinul lor (material vorbind), ajutor celor aflați la ananghie. Omul necăjit, amărât, împovărat de griji și nevoi este privit ,,de sus’’, uneori chiar batjocorit, vina sa (exceptându-i, desigur, pe cei care și-au făcut din lene și cerșit un mod de viață) fiind, probabil, aceea că s-a născut într-o zodie mai puțin norocoasă. Războaie, boli, cataclisme vin peste noi ca o pedeapsă, însă - așa se pare - nu învățăm mai nimic din asta și continuăm să ne zbatem pentru bani, funcții, măriri, într-o permanentă campanie de promovare a propriei imagini.

Măcar de nu ne-am pierde și credința în Dumnezeu pentru că - în ploaia de necazuri și nenorociri - este cam singurul refugiu de liniște și speranță unde se usucă lacrimi și se încălzesc inimi. 

Spunea Petre Țuțea: ,,Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se-ndreaptă către nicăieri.’’ Și mare dreptate avea!

Altfel, desigur, vom primi ceea ce merităm, după întunericul sau lumina din suflete, știut fiind că totul se plătește mai devreme sau mai târziu.

Dragi prieteni ai rubricii ,,Cioburi de metaforă’’, sperând la vremuri de pace și iubire, îndrăznesc să vă ofer, fiecăruia în parte, o caldă - deși virtuală - strângere de mână…

STARE DE RĂZBOI

Nu pot să înțeleg de ce există

Atâta răutate printre noi,

De ce în lumea asta, mult prea tristă,

Suntem, mereu, în stare de război.

Nu pot pricepe nici care e vina

Poeților ce scriu, cu gând curat,

Împrăștiind, în jurul lor, lumina

Dincolo de durere și păcat.

Nu pot, nu vreau să tolerez minciuna,

Nici păcăleala dusă-n infinit

Și nu-mi doresc nici stelele, nici luna

Și nici măcar nu cer să fiu iubit.

M-am săturat să tot ofer simțire,

Crezând în bine ca un disperat,

Înțelegând că, din nefericire,

Nu sunt în gânduri bine ancorat.

Mi-e silă și de jocuri de culise,

De oameni ce lovesc din adăpost,

De cei ce văd doar sensuri interzise

Crezând că știu viața pe de rost.

I-am tot iertat, cu toată indulgența,

Dar spun deschis - și clar - că nu suport

Să îmi insulte, iar, inteligența, 

Scoțându-mă în față, la raport.

Acelora ce timpul nu-și ocupă

Decât cu uneltiri, le spun că eu

Pot duce lovitura, însă după

Să îi ferească bunul Dumnezeu.

(Constantin Moldovan)

...!

În viață e nevoie de răbdare,

Dar nu-nțelege orice nătărău

Să lase, în uitare, gândul rău

Ce-ndeamnă la conflict și dezbinare.

Știm toți că omul poate fi călău

Din ură, teamă, lipsuri, răzbunare

Și - mai mereu - când suferă și-l doare

Ignoră ce se-ntâmplă-n jurul său.

Voi spune următoarele și basta:

Atât cât vom mai fi pe lumea asta

Orgoliul și trădarea n-or uni;

Dacă dorim ca binele să-nvingă

Și răul peste noi să nu mai ningă,

Hai să-nvățăm ce-nseamnă a iubi!

(Constantin Moldovan)

Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!

Constantin MOLDOVAN