Revolta lucidă în fața zidurilor absurde

,,Precum marile opere, sentimentele adânci ascund întotdeauna mai multe semnificații decât cred că exprimă”-Albert Camus

Reîntoarce-te în copilărie când soarele lumina

și nu îi întrista pe copiii mari.

Atunci când golurile sonore nu erau prigonite

De zăpada uitărilor, a amintirilor.

Înotam în nuanța rozalie , protectoare

A siguranței că fiecare trăiește autentic,

nefiind un sclav al rectangularității

deja sedimentate.

Modernitatea, cu toate promisiunile sale de progres și raționalitate, aduce cu sine o formă subtilă de incertitudini. Omul contemporan, prins în mecanismele unei societăți mercantile, se confruntă cu o formă radicală de înstrăinare față de propria personalitate. Aparent liber, dar profund constrâns de norme invizibile și de o realitate socială plată, acesta experimentează o formă de „sinucidere a gândirii” (Albert Camus) – nu ca anihilare biologică, ci ca renunțare la propria reflecție, ca abandon în fața clișeului clasic, adică a nu mai dori să fie unic. Dar care este oare acel ,,paradis pierdut” și cum se poate regăsi? Luciditatea se poate recăpăta prin artă?

Arta și frumosul ca forme de rezistență spirituală

În fața acestei crize a sensului, arta devine nu doar un refugiu, ci o formă de rezistență metafizică. Tudor Vianu sublinia că funcția artei este de a amplifica existența, de a o ancora în simbol, sens și expresie. Arta, în această cheie, nu este ornament, ci expresia unei căutări ontologice. Într-o lume care idolatrizează eficiența și conformismul, frumosul apare ca o formă de revoltă tăcută – o afirmare a gratuității, a misterului și a deschiderii spre transcendență. Adevăratul artist nu creează pentru a fi pe placul lumii, ci pentru a restitui lumii sensul pierdut.

Însă omul postmodern a devenit din ce în ce mai reticent în fața acestei vocații estetice. Captiv în rutină, grăbit, izolat în convenții, el se împiedică în cotidian și uită că, în absența artei, universul devine steril. Ceea ce pare a fi doar o estompare a sensibilității este, în realitate, o înfrângere a spiritului. Refuzul artei este refuzul unei dimensiuni esențiale a umanului – aceea de a transforma durerea, neliniștea sau bucuria într-o formă durabilă și expresivă, iar în acest peisaj de dezolare interioară, timpul nu mai este perceput ca o succesiune obiectivă de momente, ci ca o presiune continuă asupra conștiinței. Filosofi precum Schopenhauer au intuit că omul trăiește nu în timp, ci în clipa suspendată între trecut și viitor – un „prezent etern”. Această dimensiune estetică a timpului transformă prezentul într-un spațiu al autenticității, unde ființa nu mai este condiționată de linearitate, ci de profunzime. Este un spațiu poetic, difuz. Este vorba despre funcția poetică a lui Jackobson redată zilnic prin propriile acțiuni.

Camus și revolta lucidă: Meursault ca simbol al sincerității absolute

Această criză este magistral ilustrată de Albert Camus în romanul L’Étranger (Străinul). Celebrul început – „Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier, je ne sais pas” – nu trădează o lipsă de umanitate, ci afirmă, cu o sinceritate brutală, refuzul de a minți în fața absurdului. Meursault nu mimează durerea, nu adoptă codurile emoționale impuse de societate. În Mitul lui Sisif, Camus definește absurdul ca tensiune între aspirația umană spre sens și tăcerea metafizică a universului. Omul absurd este cel care, conștient de această contradicție, refuză sinuciderea și, în schimb, își asumă existența cu toată goliciunea ei. Meursault este imaginea acestei revolte calme, a unui om care nu mai caută un sens impus, ci trăiește în adevăr.

De la estetică la etică – libertatea ca formă de autenticitate

Între clepsidra suspendată a esteticii și revolta lucidă a eticii, omul modern este chemat să învețe din nou să trăiască autentic. Într-o lume în care frumosul este marginalizat, în care timpul este măsurat, dar nu trăit, și în care gândirea este înlocuită cu reproducerea automatismelor, revenirea la artă, la reflecție și la asumarea absurdului reprezintă forme superioare ale libertății.

A trăi autentic înseamnă a refuza impostura emoțională, a regăsi frumosul ca mijloc de a accepta că, în fața unui univers tăcut, singurul răspuns veritabil este luciditatea. Această luciditate nu e cinică, ci profund umană – o formă de dragoste pentru adevăr, chiar și atunci când adevărul este lipsa unui sens.

Bianca NATI