Gânduri despre vis

„Viața este vis.” – Coleridge

Este întreaga existență doar o iluzie similară unui vis? Atunci când te trezești și ajungi să te regăsești pe tine însuți, evadezi dintr-un cerc vicios al iluziei, iar realitatea, odată percepută, se remodelează. În această stare, încep să apară întrebări fundamentale și perturbatoare, care zdruncină certitudinile adânc înrădăcinate, căci visul este un act sibaritic. Nu toată lumea dorește să viseze, adică să evadeze din realitatea plată. Dar este individul doar un om, o ființă limitată, sau mai degrabă un suflet, o esență imaterială aflată într-o continuă căutare a sensului? Poate fi el, în același timp, și un cuget în care se adăpostesc, pe rând, diferiți fiori existențiali, precum verticalitatea, fraternitatea sau ignoranța?

Visele, ca o extensie a stării umane, devin o parte intrinsecă a cotidianului, trăind cu noi și prin noi. Însă, întrebarea care se naște este: poate fi acest fenomen al visului evitat? Nu cumva oamenii devin, adesea, inamicii propriei lor autenticități, participanți într-un raliu antisocial de lungă durată, căutând să regăsească un sine autentic printr-o distanțare de convențiile impuse de societate? Astfel, visul și visurile se transformă într-o delimitare clară între realitatea trăită și fantezia dorită. Visele, asociate cu proiecțiile nocturne, sunt adesea însoțite de o stare de protecție (noaptea fiind figura simbolică a apărării), în timp ce visurile reprezintă aspirațiile interioare, dorințele care necesită un efort constant. Ambele sunt, însă, elemente ale hazardului, întrucât suntem profund influențați de o multitudine de factori externi și interni. Astfel, aceste fenomene se configurează ca un „regressus ad uterum” – o reîntoarcere simbolică la starea primordială, fără de care procesele de visare nu ar putea avea loc.

În această linie de gândire, Roger Caillois subliniază într-o lucrare semnificativă că scriitorul nu pune în scenă alt personaj decât pe sine însuși. El nu analizează decât propriile sale pasiuni, nu povestește decât experiențele proprii și nu împărtășește decât amintirile sale. Actul de a scrie sau de a crea artă, prin urmare, este strâns legat de actul visării, iar acest proces creativ devine o formă de introspecție profundă. Un exemplu relevant în acest sens este Salvador Dalí, un reprezentant emblematic al mișcării suprarealiste, care își inducea somnul pentru a accesa subconștientul și pentru a crea operele sale provocatoare. Tehnica sa, cunoscută sub denumirea de „metoda somnului” sau „somnul cu cheia”, implica utilizarea unui obiect greu, precum o cheie sau o lingură, pe care o ținea în mână, într-un moment de adâncire a somnului. Pe măsură ce adormea, cheia îi cădea din mână și lovea o farfurie, trezindu-l brusc. Această tranziție între somn și vigilență i-a permis să pătrundă într-o stare de conștiință modificată, în care imaginația sa devenea mai liberă, iar imagini bizare și ilogice, provenind din subconștient, se transformau în surse de inspirație pentru creațiile sale.

Metoda lui Dalí este strâns legată de influențele psihanalitice ale lui Sigmund Freud, fiind un mod de a explora și captura lumea visurilor și a imaginației. Visurile devin nu doar o cale de evadare, ci o metodă de autoexplorare, o cale prin care realitatea este supusă unui proces de reinterpretare creativă. În mod similar, în „Epopeea lui Ghilgameș”, visul joacă un rol esențial, fiind un mijloc de a obține idealul sau de a se conecta cu divinitatea. Protagonistul visează despre moartea sa, iar acest fenomen nocturn nu doar că reflectă teama sa existențială, dar îl leagă profund de esența divină, trimițându-l spre o dimensiune acosmică. În această viziune, fantasticul își găsește locul în vis, iar literatura reflectă, la rândul său, această relație. În romanul „REM” de Mircea Cărtărescu, visul nu este doar un concept abstract, ci o cale de acces către profunzimile psihicului uman. Te împiedici de frumusețea himerei și nu dorești să te întorci la rectangularitatea ta inițială. Personajele, în special naratorul din această scriere, trăiesc într-o lume în care granițele dintre vis și realitate devin tot mai difuze, iar realitatea se diluează în fața visului. Visul, în acest context, devine o metodă de explorare a identității.

În fond, pentru a umple golurile timpului, oamenii recurg adesea la visuri, iar viața, astfel, devine un experiment continuu, ținta finală fiind atingerea unui vis idealizat. Dar care este adevăratul vis al umanității – cel al iubirii perfecte, al familiei sau al unei împliniri complete? Nu cumva aceste visuri se nasc și ele în timpul nopții, în starea REM?

În concluzie, cu cât visele și visurile noastre sunt mai vii, cu atât ele devin mai fragile și mai încărcate de frenezie, iar realitatea visului se transformă într-un spațiu efemer, în care doar prin visare ne putem renaște spiritual.

Bianca NATI