Eseu despre iubire (II)

Simona Popescu în ,,Exuvii” vorbește de existența unor mai multe Simone de-a lungul vieții ei. Eu cred că iubirea reprezintă liantul Simonelor (de care amintește autoarea în volum), fiindcă dragostea a fost întotdeauna un mod de înălțare spre alte tărâmuri ilustre, posedând același caracter imuabil. Eminescu își adresează următoarea întrebare: ,,Câți oameni sunt de fapt într-un om?”, chestiune care îmi poartă pașii minții spre ideea că atât în actul dragostei, cât și în existență se multiplică mai multe făpturi într-o singură carcasă de om. Aceste ființe poartă diferite măști prin care adevărata lor esență este îngropată în aparență. Indivizii proiectează perfecțiuni inexistente unei persoane în speranța că ceilalți vor pluti la nivelul absolutului zămislit de ei. Nu este iubirea o jucărie pusă în funcțiune de cel care este dispus să poarte un ambalaj al irealului, al unei iluzii?

Individul poate iubi binele sau răul. Personajul lui Goethe din ,,Faust” a crezut îndeajuns în Dumnezeu pentru a-și vinde sufletul lui Mefistofel, spiritul răului. Omul se cufundă zilnic în rău, alegând această cale pentru a își îmbunătăți situația și pentru a evada din cotidian. Dependența față de rău s-a preschimbat într-un sirop dulce sorbit de către individ de bunăvoie. În ,,Minunea” de Gabriel Garcia Marquez, căderea îngerului pe pământ perturbă monotonia cotidianului. În momentul în care îngerul nu mai necesită îngrijire de către oameni, localnicii trăiesc cu impresia că acea ființă trebuia să săvârșească o minune. Aceeași situație se cristalizează și în actul de a iubi. Odată ce perfecțiunile închipuite nu mai suscită iubirea, arcul voltaic erotic se destramă.

      Iubirea reprezintă clarobscurul vieții sufletești, iar încă din cele mai vechi timpuri a îmbrăcat mai multe forme. ,,Cântarea cântărilor” este printre primele manifestări de dragoste, polarizând iubirea pură a regelui Solomon pentru păstorița Sulamita. Atunci iubirea nu se rezuma la carnavalesc, sentimentele dintre cei doi fiind asociate cu o ,,narcisă” sau cu un ,,crin”. Dragostea dintre Solomon și Sulamita mă trimite cu gândul la conceptul de ,,fin’amour” (iubirea curtenească) care se manifestă între nobil și doamnă, tivindu-se ideea de iubire castă. Ea presupune un vortex al simțurilor în care gesturile au caracter inalienabil. Urmând același fir, în Sărutul” lui Klimt îndrăgostiții sunt izolați într-o cușcă de catifea a simțurilor, fiind alături unul pentru celălalt sub același strat de purpură și aur. Creația lui Klimt este o pledoarie pentru adevărata semnificație a iubirii.

       Dacă o iubire începe prin a fi ea însăși falsă, totul din preajma ei va fi la fel, un sentiment searbăd, un deșert infinit care va conduce spre nefericire. Conceptul se încarneză și în romanul lui Flaubert intitulat ,,Madame Bovary”. Emma era mai mult îndrăgostită de ideea de dragoste, idealurile ei fiind desprinse din plăcerea dusă până la pasiune pentru lectură. Femeia trăia cu impresia că iubirea oferită de Charles era ca o pânză de păianjen prin care nu trecea lumina adevăratei dragoste. Conversația cu soțul ei era ,,plată ca trotuarul”. Prin atitudinea ei se relevă antinomia condiției umane, mlaștina sufletească în care s-a scufundat protagonista pe tot parcursul dramei sale conduce, în final, la sinuciderea ei.

Există un univers pentru toate sentimentele adânci unde se sondează în inconștient ideea de splendid? Consider că există un univers al vanității, al freneziei și unul dedicat iubirii față de animalul de companie. Acest tip de dragoste este una sinceră, lipsită de constrângeri și de câmpul neajunsurilor, o simplă privire destăinuind adevăratele valori ale universului. Pe acest tărâm prezența sinceră a ființei necuvântătoare inaugurează bolta unui nou suflet în care îndrăgostitul nu se încadrează în tipologia donjuanului (care orchestrează îndestularea) sau a dandy-ului (după Baudelaire, ,,un burghez care își cheltuie toată averea”), ci a unui om trăit în normalitate cu sentimente verosimile.

   Așadar, oamenii nu înțeleg să își îngrijească iubirea, să o protejeze, să o apere. Tot ce fac este să o rănească, să ignore legile nescrise ale acesteia, uitând să ierte, refuzând să înțeleagă și să accepte că e necesar să continue să iubească. Pornind din acest punct iau naștere inadvertențe. Trandafirul dragostei se ofilește și apoi se aruncă, iar „esențialul rămâne invizibil pentru ochi”.(Antoine de Saint-Exupery.)