Eseu despre iubire (I)

Motto: ”Ce este dragostea? Nevoia de a ieși din tine însuți” - Baudelaire

Iubirea este un bandaj al nemorții, o cale de transcendere în care rațiunea este îngropată în nisipul freneziei. Odată ce individul mușcă mărul îmbibat în iubire, o frică intangibilă plutește în sufletul lui. Actul iubirii nu înseamnă egocentrism, ci părăsirea tropotului lăuntric. El făurește un zid neverosimil, o stare care implică iluzia (,,Teoria cristalizării”, Stendhal). Nu este dragostea ,,forma mentis” (Confucius), o stare colectivă pe care majoritatea indivizilor o experimentează, un alt tipar pe care oamenii îl urmează în drumul spre ,,fericire”?

Dragostea nu poate fi conjugată la trecut, ci ține de un prezent etern (,,mijloc al potențării retorice” - Tudor Vianu) fiindcă nu există actul de a te ,,dezîndrăgosti”, ci situații care duc la un asemenea deznodământ. Dar dacă iubirea este o rază de soare, atunci celelalte sentimente cum pot fi definite? Nu cântărește această simțire cât o pană, iar cuvintele ,,te iubesc” rostite de persoana dragă nu valorează cât nichelul? Nu este iubirea o carantină a senzațiilor în care propria persoană este izolată? Fiecare iubire trebuie cultivată, mai ales cea față de cărți.

În accepția Ioanei Pârvulescu, casele aveau față omenească. Cred că întreg universul are chip. Cerul reprezintă o deschidere spre absolut și himeric, iar toată existența este îmbracă epidermul feței într-o mantră a curiozității. Ochii sunt reprezentați de natură, nasul de pământ, iar celelalte organe de chintesența simțurilor. Iubirea face parte din acest univers. Ca element al naturii, ea canotează în apele fiecărui anotimp (formând un proces). Vara este primul stadiu al dragostei - un focar al simțurilor care deschide vestibulul minții spre modul în care a categorisit iubirea Stendhal în „amour-passion”. Primăvara (cel de-al doilea stadiu) mă trimite cu gândul la „amour vanité“, iar iarna (ultimul stadiu) la ,,amour gout”. Cu cât intensitatea luminii scade, cu atât dragostea devine superficială, palidă, preschimbându-se într-un sentiment deșert. În acel moment, iubirea capătă fragilitate, iar odată cu ea întreaga existență.

Nu doar bărbatul o iubește pe femeie, ci și femeia pe bărbat, însă iubim arta și știința în același mod în care mama își iubește fiul. Există mai multe tipuri de iubiri. Toate au ca element comun solemnizarea în actul iubirii, jertfa continuă la care este supus și încercat individul de la acceptarea unor reguli nescrise (implicit și convenții sociale), până la ideea de a-și sacrifica timpul pentru căutarea sufletului său pereche. În mitul androginului se cristalizează această idee. La început ființele erau androgine, adică făpturi sferice care trăiau într-o îmbrățișare continuă. Zeii considerau că acestea erau prea puternice, iar decizia lor finală a fost să le despartă pe vecie. Unicul scop al acestor ființe chinuite devine așadar căutarea jumătății. În prezent, oamenii au devenit niște făpturi damnate care nu sunt în căutarea adevăratei iubiri, ci într-o goană nebună după o iluzie, conceptul lor de dragoste rezumându-se la ideea de cupiditate, de a urca pe scara socială prin intermediul altei ființe sau de a transfera o parte din responsabilitățile vieții asupra altcuiva, o proiecție a unei nevoi într-o altă ființă. Cu toate că în dragoste există acea dependență față de o altă persoană, ar trebui să domnească o egalitate între cei îndrăgostiți deoarece iubirea este un acoperiș în care forțele indivizilor se întâlnesc în unul și același ,,punct salines” (termen care la Eminescu înseamnă punct de origine, iar biologii îl definesc ca prima bătaie a embrionului). Dar este suficientă o viață de om pentru regăsirea sufletului pereche? În ,,Adam și Eva” de Liviu Rebreanu se polarizează mitul androginului și cel al metempsihozei, al transmigrării sufletului. Conform lui Rebreanu, omul are nevoie de șapte vieți pentru a se regăsi cu sufletul lui pereche. Toma Novac străbate toate aceste tărâmuri, iar toate femeile pe care le întâlnește și față de care se simte implacabil atras aveau aceiași ochi verzi precum cei ai Ileanei. Protagonistul concluzionează că ,,un bărbat din milioane de bărbați dorește o femeie din milioane de femei…“

Prin porul ființelor înzestrate cu rațiune trece un fior care le îndeamnă să aleagă o singură persoană sau, după cum spunea Gasset, ,,un anumit tipar” de care să se îndrăgostească. În momentul în care individul devine prizonier al simțirilor, gândurile acestuia formează un cerc, centrul de greutate rezultând din fixarea țelului de a fi alături de celălalt.

Poate individul să își îngroape hipodermul sufletului într-un strat impermeabil și astfel  să alunge iubirea din viața lui? Sunt sigură că acest proces ar conduce spre un univers sec, lipsit de sensibilitate în care totul ar fi îmbibat în ceață, superficialitate și nepăsare.

Bianca NATI