Imitarea Revoluţiei

Tot anul s-au jucat de-a revoluţia. Cu plastice lovite de caldarâm, lupte cu gardurile, patetisme de Facebook, plimbări agale în zile fixe, lideri falşi, idei puţine şi fanatice, păpuşari într-o rână, care-şi râdeau de ei.

Trăgătorii de sfori au avut de ce să fie mulţumiţi: s-au mai deschis nişte supape sociale, furiile s-au mai răcorit într-o hărmălaie sterilă. Drept este şi că, de când a venit frigul, păzitorii fără teamă şi prihană ai adâncurilor neatinse de aur şi gaze au cam rărit-o. Pe când un pus de-a curmezişul în apărarea petrolului din Marea Neagră, de exemplu?

Până la alte idei despre cum "uniţi, salvăm" orice, când a coborât şi Revoluţia în stradă, cocârjată şi iremediabil tristă la doar 24 de ani, s-a mai auzit doar răcnetul anual al lui Dincă Gogoşaru'. Şi s-a consumat o ultimă imitare, din partea unei adunări pestriţe care voia "jos" tot , fără să ştie ce pune în loc.

În curgerea timpului, când se adună aceia care nu s-au jucat de-a revoluţia, dar au făcut Revoluţia, rândurile sunt tot mai rare. Câte o mână de oameni, pe ici-pe colo. Atunci erau frumoşi şi nebuni. Acum sunt pierduţi în inexorabile dezamăgiri. Prea secaţi ca să mai imite entuziasmul şi speranţa.

Entuziasmul este însă imitat cu succes şi zăngănit ca de scoici goale de către şefimea momentului. În curgerea timpului, care dintre ei îşi mai amintesc, din complezenţă, de Revoluţie o fac tot mai ipocrit şi gol. Şi tot mai nepăsători faţă de propriul ridicol. Fără chef de a coborî în stradă (cheful e planificat doar la date rotunde), căci acolo oamenii secaţi de speranţe i-ar lua cu un sănătos "huo!".

Tot în curgerea timpului, a rămas o singură constantă, care nu poate fi imitată: cea a crucilor albe, cu chipuri tinere şi priviri idealiste. Nimeni, dar nimeni dintre zăngănitorii de plastice, feţe palide de "gherilă" urbană, nu şi-ar da viaţa. Cu seninătate, cu sublimă inconştienţă, pentru ceva atât de inefabil: libertatea, eliberarea de rău.

Azi, Revoluţia mai este apărată doar de şirurile de cruci albe, cu chipuri tinere şi priviri idealiste. Ei nu îmbătrânesc niciodată şi nu se predau niciodată.

Azi, ultima frontieră este spiritul acelui 1989. Când spiritul Revoluţiei va fi înfrânt, ultima frontieră va cădea şi dincolo de ea este doar uitarea ireversibilă.

Azi, cea mai periculoasă întrebare, pe care au dreptul să şi-o pună aceia care au făcut Revoluţia şi nu au dreptul să şi-o pună imitatorii de revoluţii este: a meritat?

Şi dacă nu va mai fi o altă Revoluţie este pentru că nu va fi meritat să fie.

Indira CRASNEA, indira@mediafax.ro