Personalul medical nu poate refuza pacienţii pe criterii etnice, religioase sau de orientare sexuală

Personalul medico-sanitar este obligat să acorde consultaţii unei persoane doar dacă a acceptat-o anterior ca pacient, dar nu poate refuza o persoană pe criterii etnice, religioase şi de orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege, potrivit proiectului Legii sănătăţii.
Potrivit proiectului noii Legi a sănătăţii, pus miercuri în dezbatere publică, medicul, medicul dentist, asistentul medical sau moaşa au obligaţia să acorde asistenţă medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient, criteriile de acceptare urmând să fie stabilite prin normele metodologice.
În schimb, personalul medico-sanitar nu poate refuza să acorde asistenţă medicală sau îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi de orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
Medicul, medicul dentist, asistentul medical sau moaşa sunt obligaţi să accepte pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa acestuia.
Proiectul de lege mai prevede că medicul, asistentul sau moaşa pot întrerupe relaţia cu cel acceptat ca pacient după vindecarea bolii acestuia sau dacă bolnavul vrea acest lucru. De asemenea, medicul poate întrerupe relaţia cu pacientul atunci când acesta este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic, cu competenţe sporite sau dacă pacientul manifestă o atitudine ostilă sau ireverenţioasă faţă de medic.
Potrivit proiectului, medicul trebuie să notifice pacientului că doreşte să încheie relaţia cu cel puţin cinci zile înainte, pentru ca acesta să găsească o alternativă, exceptând situaţia în care acest fapt pune în pericol starea sănătăţii pacientului.
În acordarea asistenţei medicale sau îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.