Black Sabbath? Nu, „Green” Ozzy!

În istoria muzicii, deceniul 7 al secolului trecut a avut o importanţă cu totul specială, constituind momentul de cotitură: de la lălăiala din „muzica uşoară”, gen Frank Sinatra, s-a trecut, via Beatles, Rolling Stones etc., la epoca pop/rock în mijlocul căreia ne plasăm şi acum, la 5 – 6 decenii după. Sfârşitul deceniului a produs nişte nume, devenite ulterior capitole în aceeaşi istorie, care au inovat arta muzicală în toate direcţiile posibile, tot ceea ce auzim astăzi fiind de fapt continuarea şi diversificarea liniilor trasate de acestea. Iar dacă unele au ajuns doar caricaturi, asta nu are de-a face cu originalul care a însemnat ceva. Iar multe din acele nume există şi azi, şi nu oriunde: în vârful absolut al piramidei muzicii. Led Zeppelin, The Who, Jethro Tull, Deep Purple, Cream, sunt poate cele mai importante pentru evoluţia rock-ului. Alături de ele, indiscutabil şi cu drepturi depline, se află Black Sabbath, grup cu un sound distinct, cu identitate proprie bine conturată şi generator al unei pleiade de imitatori, şi copiatori, dar şi de elevi silitori, majoritatea alcătuind grosul trupelor de hard / heavy / death metal din ziua de azi.

Fără ca Black Sabbath să se fi desfiinţat vreodată oficial, relaţia dintre Ozzy Osbourne, vocalistul grupului, şi ceilalţi s-a răcit, în ultimele decenii ei reunindu-se doar ocazional. Cariera lui Ozzy ca vocalist independent n-a fost una de foarte mare succes, iar a restului de Black Sabbath tot aşa. Paradoxal, hiturile lor de la început, chiar primul „Paranoid” (şi categoric cel mai mare) au continuat să traverseze deceniile, chiar pragul dintre milenii, continuând să adune fani chiar de vârste fragede. Să fi contribuit la asta imaginea de dement absolut a lui Ozzy? Să fie vorba de serialul TV urmărit în toată lumea, cel cu familia Osbourne, singurul loc în care Ozzy pare normal fiind tocmai casa şi familia sa în care, toţi fiind (sau pozând perfect în) demenţi, propria-i nebunie se estompează cumva? Nu prezintă mare interes. Dar uluitor de interesant este cum acest enorm Artist, aflat la vârsta la care toţi colegii de generaţie (Jagger, Plant, Clapton etc.) par să se fi domolit, să fi depăşit poza adolescentin-rebelă, continuă să-şi cultive o imagine tembel-comic-agresivă şi să adune zeci de mii de oameni la concerte. Mai mult, renaşte spectaculos când îl crezi complet terminat, încât pune în dubiu până şi statisticile medicale. Alcoolic fără frontiere, drogat până în ultima-i celulă, sâmbătă, 2 octombrie, la Bucureşti, Ozzy părea să fi ieşit pe scenă după un somn de 16-18 ore al unui om care n-a auzit nici de „iarbă”, nici de whiskey! Proaspăt-proaspăt (la nici un an după ce la Gala Rock’n’Roll Hall of Fame de anul trecut părea o legumă: stors, năuc pe scenă, depăşit de eveniment, încurcându-i pe cei de la „Metallica” cu care cânta şi care nu mai găseau soluţii pentru a-l scoate cumva din belea), nici măcar cu ochelarii de soare care de obicei îi maschează cearcănele şi buhăiala, Ozzy ne-a dat o probă de măiestrie vocală de povestit şi strănepoţilor. Impecabil în fiecare din cele 18 piese, cântate timp de fix 100 de minute, a fost acoperit doar de vreo 2, 3 ori de reglaje puţin nepotrivite la sunetul tobelor mari. Nu din vina lui, nu din cauza vocii, repet. Înconjurat de instrumentişti unul şi unul: Tommy Cluffetos – tobe (excepţional, ne-a oferit un solo comparabil doar cu ce am văzut în ’92, la Greg Lake de la E.L.&P.), Rob Blasko bass (fără fisură), Gus G. la chitară (numele real: Kostas Karamitroudis, cu nişte solo-uri de un rafinament colosal) şi, ţineţi-vă bine!, la keyboards (şi a doua chitară) Adam Wakeman, fiul gigantului Rick Wakeman de la Yes! Ozzy a început cu „Bark at the Moon”, a continuat cu piesa-titlu a ultimului album, „Let Me Hear You Scream”, restul fiind piese de legendă din discografia Black Sabbath: „War Pigs” (piesa mea favorită din toată creaţia lor), „Iron Man”, „Into the Void”. Pigmentând orice intervenţie vocală, între piese, cu obişnuitul „f...”, Ozzy s-a dovedit o cu totul altă fiinţă decât imaginea pe care o cultivă (iată, de aproape jumătate de secol) acel „God Bless You” sincer şi emoţionant fiind spus din străfundul inimii. Cum tot sinceră, ca un omagiu adus nouă, fanilor din faţa lui, a fost şi „îmbrăcarea” steagului românesc pe post de mantie, apoi de fular. Toţi cei 10 – 12.000 de spectatori au fost trup şi suflet, creând exact atmosfera pe care şi-a dorit-o Ozzy şi la care tânjeşte orice muzician. Finalul cu „Paranoid” mi-a sunat nu ca un „adio”, ci doar ca un „la revedere”. Şi o concluzie: nu, Ozzy nu-i nebun. E poate doar un suflet generos până la autodistrugere. Şi dincolo de orice dubiu, un Artist. Şi verde de tot, un „Green” Ozzy!