God a coborât pe pământ

Unul dintre cele două supranume (nu porecle!) ale lui Eric Clapton este God. Dumnezeu. Celălalt este „Slowhand”. La ăsta merg ghilimelele, la celălalt – nu. Fiindcă Eric Clapton asta şi este: dacă nu chiar Dumnezeu, atunci în mod cert trimisul Lui pe pământ. Fiecare atingere a corzii de chitară este o bucăţică de Rai. Fiecare vorbă zisă de el, inclusiv cele vreo patru „’ank you!”, te transportă pe un tărâm, nu ştiu care, dar altul decât Terra.

Alături de Eric, un monument a cărui magnitudine am priceput-o abia acum: Steve Winwood, căruia, dacă aş putea, i-aş cere iertare în genunchi. Pentru ce? Păi, fiindcă am bănuit că Steve, fost leader al grupului Blind Faith (unde alături de Eric a mai cântat şi Ginger Baker, toboşarul suprem, fostul lui coleg la Cream), este trecut pe afiş mai din prietenie, mai din generozitate, ca să mai facă şi el un ban. Fraţilor, nu era nici o greşeală dacă pe afiş ar fi fost trecut „Winwood – Clapton”, nu invers! Asta, deoarece aportul lui Steve a fost absolut egal cu al lui Eric. Un chitarist cum n-am bănuit că poate fi cel pe care îl ştiam doar ca un mare keyboards player. Dar şi o voce uluitoare, mergând la fel de bine şi la „Well, All Right” (Blind Faith), şi la „Gimme Some of Your Lovin’” (Spencer Davis Group), dar încă mai bine la „Georgia on My Mind”, capodopera lui Ray Charles.

Mai trebuie spus că la clape Steve n-a fost singur, pe scenă aflându-se şi un al treilea colos, Chris Stainton, omul care a cântat alături de toată lumea: Joe Cocker, Leon Russell, Andy Fairweather – Low, ba şi în operele rock ale lui The Who, „Tommy” şi „Quadrophenia”. Doamne, cu ce solo-uri demente ne-a lovit, de te făcea să-l uiţi pe Jerry Lee Lewis!

Eric Clapton a început să oficieze cu o piesă, mărturisesc, necunoscută mie. Ne-a purtat apoi printre câteva momente antologice, primul fiind „After Midnight”, cu doar puţin înainte de „Key to the Highway”, ambele precedând „Layla”, piesa care mie nu mi-a plăcut niciodată până vinerea trecută, la care cei doi domni s-au aşezat pe scaune, au luat câte o chitară acustică şi ne-au purtat până în Rai. De unde coborârea s-a făcut destul de abrupt, God atacând, progresiv, piesele grele, începând cu simbolul perpetuum „Crossroads”, de unde n-a mai fost decât un pas mic până la „Voodoo Chile” a lui Jimi, un omagiu adus de doi muzicieni colosali egalului lor trecut în veşnicie.

Finalul a venit după două ore de timp terestru, care au trecut ca două secunde, fiindcă acolo, în lumea lui God, mărimile fizice ale noastre nu operează. Făceam pariuri cu noi înşine: ultima va fi „Blues Power” (cum credeam eu şi Radu), „White Room” (cum credea Johan), „Lay Down, Sally”, cum dorea lumea, ci „Cocaine”, probabil fiindcă aşa trebuia. Cu un stadion întreg cântând cuvântul-titlu, spre mulţumirea lui God care, la urmă, ne-a mai binecuvântat cu un „’ank you!”, cam al patrulea.

Cine era pe acolo? Păi, toţi sucevenii care nu lipsesc niciodată: noi şapte, cu Johan cu tot, Paul Mustaţă, Cătălin Rodinciuc, elevul meu Ionuţ Şorodoc, alţi vreo 40 câţi am întâlnit, iar „din partea casei” erau Tăriceanu, Bodo, Alexandru Andrieş, Bogdan Naumovici, Robert Turcescu (pe care, când am trecut spre scaunele noastre, Sanda l-a faultat cam de cartonaş galben, spre bucuria lui Sorin Avram, fiindcă nu şi-a tras picioarele în timp util) şi încă, şi încă.

Nu ştiu cât şi ce a înţeles fiecare, dar băiatul ăla dolofan din stânga noastră probabil că a înţeles abia acum că Eric Clapton nu-i ce credea el: la „Layla” a scos, sărăcuţul, o brichetă, şi a-nceput s-o fâlfâie pe sus. Ne-am uitat la el, miraţi, vreo 30-40 de oameni. După două fâlfâiri, s-a oprit. A văzut că era singur pe tot stadionul. A pus-o la loc, în buzunar, şi cred că neam de neamul lui nu va mai scoate brichete la concerte.

Cine n-a înţeles mesajul ăsta, poate-l înţelege pe ăstălalt: am rămas fără frâne la plecare. Ieşeam din Fălticeni. La Moţca, până unde m-am târât, mi-au venit piesele de la Suceava. Mecanicul m-a rezolvat cât a putut de repede. La 15:41 ieşeam pe E85, la Moţca, iar concertul începea, după program, la ora 20. Ei bine, mergând cu 140, iar în Bucureşti (!!), „doar” cu 130, am ajuns pe scaunele noastre cu un minut înainte ca Eric Clapton că intre pe scenă. Există Dumnezeu. El ne-a ajutat să ajungem acolo pentru a fi, două ore, faţă în faţă cu God.