Bob Dylan, definiţia geniului

Probabil că vreo 98% dintre locuitorii planetei care ştiu câte ceva despre domnul Robert Zimmerman, numele adevărat al celui care sub pseudonimul de scenă Bob Dylan stă de vreo 50 de ani în vârful Muzicii, asociază acest nume cu piesa care i-a adus notorietatea universală, „Blowing in the Wind”, şi care a devenit un imn al tuturor mişcărilor sociale din anii ’60, cumva cam împotriva voinţei şi a intenţiilor autorului. Dar asta e o poveste prea lungă şi complicată.

Revenind la concertul-eveniment de alaltăieri, trebuie spus că tot cam 98% din miile de oameni prezenţi la „Zone Arena” veniseră tocmai pentru a asculta toate piesele care i-au adus celebritatea, şi în primul rând „Blowing in the Wind”. Îşi imaginează cineva un concert Rolling Stones fără „Satisfaction”? Sau AC/DC cântând fel de fel de chestii, dar nu şi „Highway to Hell”? Ei bine, Bob Dylan (că poate şi de asta a fost desemnat de referendumul revistei „Rolling Stone” de luna trecută drept cel mai important şi influent artist din istoria muzicii rock) a făcut-o şi p-asta: n-a cântat tocmai „Blowing in the Wind”!... dar nici (multe) alte piese „clasice” de-ale lui, încât, absolut justificat, la sfârşitul concertului, două doamne din stânga mea, în mod evident profesoare de engleză şi „fan”-iţe fără frontiere ale domnului Bob Dylan, entuziasmate şi năucite deopotrivă, comentau: „Ce-a fost asta!?”. „Nu ştiu. Da’ de ce am învăţat eu toate piesele, toate poeziile lui, de 45 de ani încoace, dacă aici n-am ştiut decât două din toate!?”.

Da, oameni buni: cine a mers să-l vadă pe Dylan cu o chitară „rece” în mână şi cu o muzicuţă atârnată la gât, a rămas şocat: am fost cu toţii spectatori ai unui concert de... hard-rock! Nu unul oarecare, ci întruchiparea perfecţiunii: un grup de mari, enormi instrumentişti, într-o alcătuire absolut atipică, adică 4 (patru!) chitarişti (5 cu Dylan, când îşi lua şi el o chitară, dar nu acustică!) plus un toboşar! Aşa ceva nu s-a mai pomenit decât la festivalul de chitară “Crossroads” al lui Eric Clapton!

Început în forţă, cu o piesă al cărei titlu nu vi-l mai dau în original, ci vă reamintesc că o cânta “Moţu’” Pittiş în versiunea românească “Toţi suntem puţin luaţi”. Moţu’ care s-a dus fără a fi apucat să-l vadă pe Dylan, lucru reamintit alaltăieri chiar pe scenă de Nicu Alifantis care a cântat în “deschidere” şi zău că nu putea exista o alegere mai bună şi probabil că toţi cei prezenţi au vărsat câte o lacrimă în amintirea sa.

Aşadar, explicând „Just Like a Woman”, “Highway 61” (ăsta fiind rock chiar din construcţie) şi, la bis, “Like a Rolling Stone”, piese pe care le ştiam mai toţi şi pe care le-am cântat cu toţii, restul a fost material în premieră pentru aproape toată lumea, cu multe piese de pe ultimul album, toate cu o tentă hard-rock absolut stupefiantă, cu un Bob Dylan înfigându-se în orgă mai dihai decât John Lord la debutul lui Deep Purple! Cine n-a văzut, probabil că nu crede, iar noi, cei care am văzut şi am şi auzit, nu credem nici atât ce ne-a fost dat să trăim!

Se ştie că Bob Dylan este în mod programatic un artist care se reinventează permanent. E şi motivul pentru care fanii lui (de „doar” câteva sute de ori!) s-au dezis de el, l-au înjurat, l-au ameninţat, în cele din urmă iubindu-l încă şi mai mult... dar să vezi concert cu el fără “Blowing in the wind” e de neînchipuit. Tocmai de aceea Zone Arena, locul de desfăşurare a nebuniei ăsteia, a fost pentru cei mai mulţi mai degrabă Zona Crepusculară. Am văzut acolo un Bob Dylan cu totul altul decât cel “standard”, omul cu chitara şi muzicuţa. Am văzut un monument. Am fost martor al unui eveniment fără egal în memoria mea de om care trăieşte din muzică şi prin muzică de zeci de ani. Să-l compari pe Bob Dylan!? Cum să-ţi treacă prin cap aşa ceva? Să-i spui doar „Sărut mâna, domnule Zimmerman”, şi parcă tot nu-i destul.