AC/DC au muncit şi la Bucureşti!

Ca unul care i-a auzit şi la Belgrad, anul trecut, tot în mai (că de văzut, exceptându-l pe Angus Young, care a „răsărit” chiar lângă noi, dintr-o cuşcă, nu prea i-am văzut pe ceilalţi, din jumătatea „defectă” a gazonului de pe Stadionul Partizan), am aşteptat trepidând concertul de alaltăieri, unde m-am dus să-i şi văd, din „golden circle”, deci din buza scenei.

Trecând peste amănuntul că organizarea a fost nenorocită cum doar la noi se poate (adică nici un indicator, îmbulzeală ca la balamuc, intrarea ca oile, după care, evident, ieşirea şi intrarea pe poarta ailaltă, cu altă coadă, că idioţii de organizatori n-aveau ei treabă cu dirijarea oamenilor spre sectorul unde aveai bilet), în cele din urmă, după vreo oră, am ajuns unde trebuia, adică la vreo zece metri de scenă (că primii doi-trei metri erau ocupaţi de... elevii mei de la „Ştefan”, cărora le declar acum întreaga mea admiraţie şi iubire pentru prezenţa lor acolo) de unde, vă jur, am văzut cu totul alt concert decât la Belgrad.

AC/DC au început acest turneu în noiembrie 2008, odată cu lansarea albumului „Black Ice”, care dă şi titulatura turneului. De atunci încoace (un an jumate, fraţilor!) cântă tot din două în două zile. De fapt, nu cântă, ci se jertfesc efectiv pe scenă. Dincolo de lumini, de artificii, de salvele de tun din final („For Those About to Rock, We Salute You”), de locomotiva din fundal („Rock and Roll Train”), de desenele animate care însoţesc această piesă, dar şi „War Machine” (ambele cu tentă porno, dar atât de amuzante!), de Rosie cea gonflabilă care cu cei vreo 8 – 10 metri ai ei încalecă locomotiva şi bate ritmul cu „picioruşul” ei monstruos şi cu ţâţele izbite de cabina locomotivei („Whole Lotta Rosie”), dincolo de tot ce ţine cumva de cadrul exterior „cântării”, trebuie spus încă o dată, şi mereu, că tot ceea ce reuşesc acei cinci oameni pe scenă este muncă, muncă, foarte multă muncă, şi iar muncă.

AC/DC înseamnă, desigur, acest uluitor chitarist numit Angus Young, al cărui solo de chitară de vreo 11 minute ne-a făcut să ne întrebăm de câte ori poate muri un om pe scenă pentru a reînvia, peste alte două zile, doar pentru a mai muri o dată... şi iar... şi din nou, dar şi Brian Johnson, fenomenalul vocalist (preluat de la Geordie, un grup care a avut două hituri enorme în anii ’70: „All Because of You” şi „Don’t Do That”) cu vocea „ca lama de ras Wilkinson” (n-am spus-o eu, ci New Musical Express, acum vreo 40 de ani!) care domină scena şi ţine publicul în priză în fiecare secundă din cele vreo două ore ale concertului.

Sigur că n-au lipsit „The Jack” (piesa mea favorită, cea în care Angus şi-a făcut numărul de striptease, la urmă rămânând în chiloţii care aveau imprimaţi, pe o fesă, AC, iar pe cealaltă DC) „Hell’s Bells” ori „Highway to Hell”.

Ajunşi aici, trebuie să o spunem şi pe asta: AC/DC fac aluzii şi gesturi porno, au o simbolistică oarecum satanistă, dar totul în glumă. Corniţele alea pe baterii sunt de fapt genul de mişto pe care-l fac ei, rock an roller-ii geniali, de cei care chiar iau în serios chestiile cu satanismul. Ceva cam în acelaşi fel în care o fac şi The Rolling Stones. Iar faptul că e aşa şi nu altfel o demonstrează faptul că Dumnezeu îi ţine în viaţă de zeci şi zeci de ani, şi pe unii, şi pe ceilalţi, doar pentru a ne aduce nouă, măcar o dată în viaţă, o rază de lumină.

Pentru că mi-e imposibil să cred că există un Dumnezeu al sataniştilor, trag concluzia că Domnul îi ocroteşte pe aceşti minunaţi demenţi şi se amuză şi El de ceea ce vede pe scenă.

Restul e, cum ziceam, muncă.