La 12 ani făcea chirpici pentru o felie de pâine, la 27 de ani construieşte pentru două multinaţionale

Povestea lui Cornel Manaz, un tânăr om de afaceri sucevean, este una despre voinţă, determinare, vise împlinite şi refuz de a se lăsa învins de un sistem care nu-i lăsa multe şanse. A fost abandonat de mamă la naştere, despre tatăl său nu ştie nimic, dar în orfelinate a avut şansa de a cunoaşte oameni care i-au dat încredere că poate reuşi. ”Foarte puţini oameni ştiu că sunt orfan. Am vrut să reuşesc prin ceea ce pot, nu prin statutul meu de caz social”, ne-a spus Cornel.

”Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”

În mai 1986, la o maternitate din Moldova se năştea un băieţel. Din motive numai de ea ştiute, cea care i-a dat viaţă a părăsit maternitatea şi a lăsat copilul acolo. Asistentele l-au botezat Cornel. A fost preluat de un orfelinat şi a intrat în statistica ”număr de copii abandonaţi la naştere şi crescuţi în centre de plasament”. Cea mai veche amintire a lui Cornel este de la grădiniţa orfelinatului: ”La pauza de prânz ne dădeau biscuiţi cu miere. Era delicios”. Tot din perioada primilor 6 ani îşi aminteşte de covorul mare de lână, roşu cu gri, pe care se aşezau copiii vara pentru a mânca şi pe care dormeau după masa de prânz: ”La somnul de amiază, dormeam pe covorul ăla 30-40 de copii, unul lângă altul”.

Școala generală a însemnat mutarea în alt orfelinat, mai mare. Cornel spune că aici erau peste 500 de copii. Are ca reper, în aprecierea numărului, aceea că ”se mânca în două, trei ture”. Hrana era insuficientă pentru foamea copiilor, dar Cornel a descoperit repede că poate avea mâncare suplimentară dacă ajută în gospodăriile din vecinătatea orfelinatului: ”Mergeam şi întrebam dacă nu au ceva de lucru - curăţenie în curte, strâns buruieni pentru animale, din astea. Dacă nu-mi era foarte foame, mergeam cu o plasă pentru strâns iarba şi primeam o felie de pâine. Dacă voiam mai multă mâncare, mergeam cu un sac. Munceam şi primeam mâncare. Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”.

La 12 ani, a învăţat a face chirpici. O tânără asistentă medicală de la orfelinat construia ceva lângă locuinţă şi a întrebat-o dacă poate veni să o ajute. De tânăra asistentă s-a ataşat cel mai mult. Iubea copiii şi avea mereu o vorbă bună pentru ei. A reîntâlnit-o după zece ani, în timpul unei vacanţe în Italia. Femeia s-a stabilit cu familia acolo. Revederea a fost emoţionantă pentru amândoi.

Primul surogat de familie - doi voluntari din Germania

Momentul care a marcat destinul lui Cornel a fost Revoluţia din 1989. Primii ani de după '90 au adus în România mulţi voluntari străini, impresionaţi de imaginile din orfelinate, care au făcut înconjurul lumii. Lângă orfelinatul în care era Cornel şi-a stabilit sediul o fundaţie germană, cu doi voluntari tineri: familia Ibi şi Olaf Lippold. L-au plăcut de la început pe puştiul care îi întreba zilnic dacă îi poate ajuta la treabă şi au obţinut acceptul orfelinatului ca băiatul să locuiască împreună cu ei: ”Pe lângă faptul că stăteam într-o familie, mi se părea fascinant că, dacă îţi era foame, mergeai la frigider şi îţi luai. Dacă voiai ceva, cereai şi primeai”.

Au locuit un an împreună, iar în vacanţa de iarnă Cornel a fost cu Ibi şi Olaf în Germania. O săptămână a locuit la ei, altă săptămână la prieteni de-ai lor. De la voluntari a învăţat limba germană  şi a deprins atitudinea nemţească faţă de muncă şi responsabilităţi. Când era în clasa a VIII-a, stagiul celor doi voluntari în România s-a încheiat. Cornel s-a întors în orfelinat, dar despărţirea a fost cruntă. ”Nu material îmi lipsea ceva, ci prezenţa lor. Despărţirea de ei a fost cel mai greu lucru cu care m-am confruntat în viaţă. Am învăţat că lumea vine şi pleacă în viaţa ta şi asta te învaţă să iei decizii. Prima jumătate de an după plecarea lor a fost foarte, foarte dificil”, îşi aminteşte Cornel. Nu a promovat examenul de capacitate şi s-a înscris în cea mai uşoară formă de învăţământ, şcoala complementară.

A fost transferat la un centru de plasament din Gura Humorului, unde mai mult de 80% dintre copii ”nu erau limpezi la cap”. Primul şoc au fost tăvile pentru mâncare din sala de mese. În celelalte orfelinate, fiecare fel de mâncare era servit în farfurie, de tablă sau porţelan, dar farfurie. La Humor, mâncarea le era dată copiilor în tăvi de tablă compartimentate. ”Ca la puşcărie, m-am gândit atunci”, ne spune Cornel.

”În clasa a IX-a eram imun la foarte multe lucruri. Nu mai aveam iluzii, nu mai aveam aşteptări, ca să n-am dezamăgiri”, rememorează tânărul. 

Facultatea şi prima afacere

Legătura cu Ibi şi Olaf a continuat, cu vizite în vacanţe. Vara, stătea în Germania câte o lună. O altă familie de nemţi pe care a cunoscut-o prin intermediul lor, Stefan şi Ester Armer, i-a sugerat să încerce ”o formă mai bună de şcolarizare, o şcoală profesională sau un liceu”. Ei, împreună cu profesorii Ana Cazac şi Ela Ștefănescu, de la orfelinat, l-au sprijinit să dea examenul de capacitate şi să urmeze cursurile liceului din Siret. Cinci ani a stat la internatul liceului din oraş. De atunci a început implicarea lui socială. A demarat campania ”Ajută-i să zâmbească”, în sprijinul copiilor cu dizabilităţi de la Siret. A început-o ca un proiect în clasa lui, cu donaţii de 1 leu de la fiecare elev pentru a cumpăra dulciuri pentru ”copiii speciali”, apoi l-a extins la tot liceul, la profesori şi în oraş, la alte şcoli. Proiectul continuă şi acum.

I s-a deschis apetitul pentru studiu şi a dat examen de admitere la Știinţe Economice, la Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava. ”Puteam să mă înscriu pe locurile speciale pentru elevii din centrele de plasament, dar nu am vrut să abuzez de situaţia de caz social. Foarte puţini ştiau că sunt orfan. Am încercat să fiu mereu curat şi îngrijit. Dacă eşti necăjit, nu trebuie să fii şi murdar. Apa nu costă foarte mult”, spune Cornel.

A aplicat pentru o bursă Erasmus în Austria, a obţinut-o, dar a fost nevoit să renunţe pentru că nu a avut diferenţa de bani pentru a acoperi costurile de întreţinere pe perioada studiului la Viena. Nu a cerut de la nimeni, a muncit mai mult pentru a avea propriii săi bani. În ultimul an de studii şi-a înfiinţat o firmă de amenajări. Singur. El director, el angajat. În 2009, a văzut într-o parcare în Bistriţa o maşină a unui concern austriac. Ocupanţii maşinii făceau o pauză, iar Cornel s-a dus să-i întrebe dacă au colaboratori în România. La răspunsul lor negativ, le-a dat cartea lui de vizită şi le-a spus să-l sune, dacă vor să aibă. În 2010 l-au sunat, doar că voiau un colaborator care să aibă maşină. ”Aveam 1.500 de euro strânşi. Am căutat o maşină potrivită în Germania, am găsit un Mercedes Vito care costa 10.000 de euro. L-am sunat pe neamţ, i-am spus că am un avans de 1.500 şi am nevoie să cumpăr maşina asta. L-am întrebat dacă mă creditează un an. Dacă îmi merge bine, plătesc maşina, dacă nu, i-o restitui şi pierd banii de avans şi ce reuşesc să-i mai plătesc lunar. A zis ok şi am făcut târgul. Am achitat maşina şi am folosit-o până anul trecut, când am donat-o unei familii cu şapte copii”, povesteşte Cornel.

”Sunt motivat să-i ajut pe cei care nu stau într-un colţ şi-şi plâng de milă”

Astăzi, mica lui firmă, CM Montage, are exclusivitate pentru montarea şi amenajarea magazinelor concernului Deichmann în Europa de Est şi contractul de mentenanţă pentru această companie. Cu şase, opt angajaţi pe care îi plăteşte foarte bine, Cornel Manaz a ajuns cu firma sa la o cifră de afaceri de 6 miliarde de lei vechi pe an. Acum doi ani, s-a căsătorit cu Iuliana, web designer în IT, care îl va ajuta să-şi diversifice activitatea. De comun acord, au decis ca anual să investească 10% din profit în cauze sociale. ”Mi-a dat Dumnezeu mai mult decât am meritat. Sunt motivat să-i ajut pe cei care nu stau într-un colţ şi-şi plâng de milă. Pe oameni trebuie să-i ajuţi să se dezvolte pentru că dacă doar îi hrăneşti, stagnează. Un an îi sprijin, dar pe urmă vreau să văd contribuţia lor pentru a-şi face viaţa mai bună”, este principiul după care se călăuzeşte Cornel.

Intervine în situaţii dificile nu doar în România, ci şi în ţări în care oamenii sunt mai săraci ca la noi. Luna trecută, în februarie, împreună cu Iuliana a participat la un proiect umanitar în Uganda, unde a construit o căsuţă pentru o familie dintr-un trib de băştinaşi şi a turnat temelia pentru un orfelinat. ”Nu am avut niciodată un loc despre care să spun că acolo e casa. Sunt sociabil, oriunde am fost m-am simţit bine”, afirmă Cornel.

Afacerea prosperă, şi-a întemeiat o familie, are prieteni, dar despre trecutul său preferă să discute cât mai puţin. Și-a găsit şi mama, o vizitează din când în când: ”Nu tânjesc să aflu de ce m-a abandonat. N-am întrebat-o niciodată. Cu siguranţă a avut motivele ei”. Vrea ca oamenii, societatea, să-l judece şi să-l aprecieze după ceea ce face, nu pentru că are o istorie grea. Păstrează contactul cu cei care i-au influenţat viaţa, iar din orfelinat, şi-ar dori să revadă un prieten din copilărie.  ”Virgil Slabu. Pe el mi-aş dori să-l reîntâlnesc. Nu l-am văzut de la 12 ani. El avea părinţi, mai mergea în vacanţă la ai lui, dar tot în orfelinat se întorcea. Nu mai ştiu nimic de el”, încheie gânditor Cornel Manaz.