25 de ani de libertate. Cum s-a derulat Revoluţia în Suceava în decembrie 1989

Astăzi se împlinesc 25 de ani de când sucevenii şi-au câştigat libertatea, urcându-se pe valul care a măturat dictatura lui Nicolae Ceauşescu.

O parte dintre cei care au înfăptuit Revoluţia de la Suceava au plecat la ceruri împăcaţi că se pot exprima liber. Alţii trăiesc şi astăzi şi îşi amintesc despre acele momente tensionate, dar dominate de o efervescenţă cum rar s-a întâmplat să aibă parte Suceava.

În materialul de astăzi, dedicat celor care au ieşit în stradă pe 22 decembrie 1989 pentru a răsturna o orânduire opresivă şi ticăloasă, vom veni cu mărturii ale celor care s-au aflat „în prima linie a frontului” şi cărora le mulţumim pe această cale pentru că fără ei nu am fi putut scrie liber. 

Ulterior zilei de 22 decembrie, Revoluţia de la Suceava s-a diminuat ca intensitate, poate mai puţin în ziua de 23 decembrie, iar transferul de putere către noile structuri s-a realizat paşnic.

Fierberea

Sentimentul că ceva urmează să se întâmple domina Suceava încă dinainte de 22 decembrie. Ştirile venite pe filiera posturilor de radio „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, dar şi prin intermediul rudelor aflate în Banat despre atrocităţile comise la Timişoara de regimul Ceauşescu nu aveau cum să treacă neobservate.

Ion Drăguşanul, care în urmă cu un sfert de veac lucra în instituţia teatrului sucevean, îşi aminteşte că unul dintre colegi i-a spus în ziua de 21 decembrie că a doua zi la amiază trebuie să fie prezenţi cu toţii în centrul oraşului. „<Mâine, Ceauşescu pică.> A fost o frază scurtă care ne-a lăsat pe toţi cam fără cuvinte. Ceea ce avea să se întâmple a depăşit însă aştepările tuturor”, îşi aminteşte Ion Drăguşanul.

Profesorul Octavian Nestor era şi el la curent cu evenimentele de la Timişoara. „Ştiam, ascultând posturile de radio interzise, ca <se mişcă> țara, chiar din momentul în care, pe 16 decembrie, Timișoara a ieșit in stradă.  Apoi, în direct, sunând la Arad, la cumnatul meu, care lucra pe atunci la celebrele uzine <Strungul>, am aflat că el și sora mea se aflau în stradă cu întreaga uzină și cu tot orașul. Cred că așa a început pentru mine <mișcarea>țării. Cu mișcarea alor mei. Și cu  sentimente amestecate de neputință și vinovăție: <Noi ce facem?>,  <Eu ce fac?>”, a arătat Octavian Nestor.

Televizorul

Chiar dacă inevitabilul plutea în aer, scânteia revoluţiei de la Suceava a venit de la televizor. În momentul în care Televiziunea Română a prezentat primele imagini din Bucureşti, în care se vorbea şi despre fuga soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, a erupt şi Suceava.

Mihai Airinei, pe atunci profesor de sport la Liceul Sanitar (acum Colegiul de Informatică), îşi aminteşte că a avut un puseu de descătuşare, pe care l-a exprimat într-un mod aparte.

„S-a dus, a fugit, ne-a lăsat! Asta am strigat când am ieşit cu braţele sus în stradă. O mamă cu un copil a spus: <Lăsaţi-l, că e beat!>. Ulterior, am plecat spre sediul Miliţiei (actualul sediu al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Suceava), unde erau deja adunaţi câteva sute de oameni, cu toţii fericiţi de ceea ce aflaseră de la televizor, despre fuga dictatorului”, a povestit Mihai Airinei.

Graficianul Mihai Pânzaru PIM se afla şi el la serviciu în dimineaţa zilei de 22 decembrie, la Inspectoratul de Stat în Construcţii, iar vestea că dictatorul a fugit i-a fost adusă de şeful său, Filaret Poenaru, devenit ulterior primul primar al municipiului Suceava post-comunism.

„Primul gest al regretatului Filaret Poenaru a fost acela să dea jos tabloul lui Ceauşescu de pe perete, iar apoi toată lumea a plecat din instituţie”, a rememorat Mihai Pânzaru PIM.

Intrarea în instituţii

Sutele de oameni ieşiţi în stradă nu au avut nevoie de prea mult timp de meditaţie pentru a intra în sediile principalelor instituţii din Suceava.

„La Miliţie am intrat şi eu, împreună cu zeci de oameni, fără a întâmpina vreo rezistenţă. La datorie mai erau puţini miliţieni, dar unii dintre ei au înţeles că trebuie să încuie armamentul, o măsură care s-a dovedit extrem de înţeleaptă. Au fost unii care au dorit să-i elibereze pe cei aflaţi în arest, dar am spus că nu e bine pentru că e posibil ca printre ei să se afle criminali sau violatori, iar în final acest lucru a fost înţeles de cei cu care eram în sediul Miliţiei”, a mărturisit Mihai Airinei.

De la sediul Miliţiei s-a plecat în marş spre sediul Comitetului Judeţean de Partid (actualul Palat Administrativ Suceava), iar pe drum au existat urale de bucurie de la balcoanele blocurilor, dar şi din sediul Primăriei (la acea vreme se afla în Palatul de Justiţie de astăzi).

Acolo erau deja adunaţi mai mulţi suceveni, unii fiind deja în clădirea unde primul secretar al PCR pe judeţul Suceava tremura ca varga.

Pentru Octavian Nestor preluarea puterii de către revoluţionari era sinonimă cu ocuparea instituţiilor vitale ale statului.

„Am intrat în multe instituții, atent mereu la oamenii care, ca și mine, așteptau o eliberare. Eram ghidat de gândul că în vârtejul general, în acea maree de entuziasm și de avânt brownian, era nevoie de niște minți limpezi  și personalități care să poată coagula și dirija pe un făgaș constructiv forța uriașă a străzii”, a arătat Octavian Nestor.

Distrugerea şi arderea

În acel avânt revoluţionar, una din primele măsuri ale oamenilor intraţi în sediile instituţiilor sucevene a fost aceea de a scăpa de simbolurile care aminteau de regimul dictatorial.

„În momentul în care am ajuns la sediul Comitetului Central de Partid am văzut cum zburau pe geamuri tablouri, cărţi şi steaguri. Unele erau călcate în picioare, altele distruse sau incendiate”, a descris Mihai Pânzaru PIM peisajul pe care l-a găsit în punctul zero al Sucevei.

Dincolo de aceste manifestări, cei prezenţi în stradă răsuflau aerul libertăţii într-un sentiment de uşurare generală.

„Activiştii de partid au părăsit în mare grabă instituţiile în care lucrau, dar sentimentul de antipatie era îndreptat mai puţin împotriva lor, cât mai mult faţă de Nicolae Ceauşescu”, a consonat Ion Drăguşanul spiritul străzii din acea zi istorică de 22 decembrie 1989.

De capul lor

În acel haos euforic, deciziile privind mersul Revoluţiei trebuiau luate local, asta şi pentru că la nivel naţional domina incertitudinea şi lipsa de coordonare. „Eram rupți de restul țării. Deciziile trebuiau luate aici. Aici trebuiau asumate toate responsabilitățile. Nu aveam nici timp să ne uităm la televizor și să luăm de acolo rețete, dar e posibil ca unii semeni de-ai noștri să-și fi trăit revoluția la televizor…”, a opinat Octavian Nestor.

Până la urmă, deciziile luate la Suceava s-au materializat în cea mai importantă componentă: nu s-au împărţit arme, iar astfel vărsarea de sânge a fost evitată.

„Dacă nu s-a tras la Suceava și nu s-au înregistrat victime e în bună măsură meritul echipelor de revoluționari care au preluat puterea și care au avut abilitățile necesare evitării unor conflicte cu forțele deținătoare de arme, apoi decizia de a nu distribui armament și muniție mulțimii, precum și capacitatea de a pondera spiritele cu potențial violent. Pe de altă parte, e meritul populației cu un ridicat simț civic trăitoare în acest oraș și în celelalte localități ale județului”, a concluzionat Octavian Nestor.

Excesele

Totuşi, Revoluţia de la Suceava nu a fost lipsită şi de o serie de excese din partea unor participanţi. Mihai Airinei îşi aminteşte că în momentul în care a intrat în sediul Comitetului Central al PCR un bărbat cobora scările de la etajul I cu un televizor color în braţe. Era modul său de a înţelege schimbarea de regim care tocmai se petrecea.

„Când am urcat la etajul I, o altă persoană se afla în biroul primului secretar, Gheorghe Catană, pe care îl pălmuia. I-am cerut să se oprească, dar mi-a replicat <Uite ce are aici?>. Era vorba de o sticlă în formă de amforă şi o pungă de cafea. Am vorbit apoi cu alte persoane care erau de faţă, care l-au condus pe fostul prim-secretar undeva la Gloria, la complexul partidului, departe de ochii mulţimii”, a povestit Mihai Airinei.

Ruga

În seara zilei de 22 decembrie, situaţia din faţa actualului Palat Administrativ devenise destul de tensionată. Zvonistica avea putere de bumerang, iar orice scânteie putea duce rapid la o baie de sânge. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa ceva, deşi anumite persoane aveau pregătite la picior cocktailuri Molotov.

„Ţin minte că spre seară, la un moment dat am plecat cu colegii Romaşcu şi Lungu până la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou. Acolo am găsit un călugăr, de la care am luat toate lumânările pe care le avea şi l-am luat cu noi să meargă la Comitetul Central al PCR. Pe drum, prin parc, călugărul tremura din toate încheieturile şi i-am spus: <Părinte, dacă e să ne ia dracu, ne va lua pe toţi>. I-am zis să meargă sus în balcon şi să ţină o rugăciune pentru morţii de la Timişoara. Noi am rămas să împărţit lumânări, iar când a început rugăciunea, ca la un semn, toată lumea s-a aşezat în genunchi”, şi-a amintit Mihai Airinei.

La fel de impresionat a rămas şi graficianul Mihai Pânzaru PIM de gestul oamenilor de a se ruga în genunchi.

„Când oamenii spuneau Tatăl Nostru era ceva sincer, de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ajutorul acordat. În aer plutea o spiritualitate pe care nu am mai văzut-o niciodată”, a conchis Mihai Pânzaru PIM.

Teroriştii imaginari

Ajuns în birourile Comitetului Central al PCR, poetul Ioan Manole a plecat acasă abia de Crăciun. Îşi aminteşte că se aruncau cărţi de la balcon, se cânta, se ţineau discursuri şi momente de reculegere în memoria martirilor Timişoarei. „Ne uitam la televizoarele color sau alb negru care au scăpat de mâinile hrăpăreţe, la ce se întâmplă în ţară prin ce transmitea Televiziunea Română Liberă. Cu alte cuvinte eram victime sigure, carne de tun”, a povestit Ioan Manole.

Birourile fostului prim-secretar al partidului au devenit casa revoluţionarilor, dar fantomele apăreau de peste tot.

„Am stat, cu toţii, trei zile şi două nopţi. Eram ca nişte teleghidaţi, dormeam pe fotolii, scaune aliniate, pe birouri, pe jos, prin unghere şi peste tot vedeam terorişti care ies din uşi secrete sau din ziduri glisante. Frica, frica pusese stăpânire pe toţi, iar diversiunile cele mai neaşteptate ne îmbolnăveau de nervi. Era o paranoie care năştea monştri. Dacă am fi avut arme, aşa cum iniţial îşi dorise colonelul Hasnasi, cu siguranţă că ne-am fi împuşcat pe capete”, a rememorat Ioan Manole.

Fantoma dezinformării

Chiar dacă la Suceava nu s-a tras, temerea că teroriştii vor intra în oraş şi vor otrăvi apa destinată consumului populaţiei ori vor deschide focul asupra manifestanţilor a existat mereu.

„Forțele de represiune ale regimului comunist erau uniform distribuite pe întreg teritoriul țării. Unitățile de represiune din municipiul și județul  Suceava erau la fel de numeroase, de bine dotate și instruite ca cele din alte orașe municipii de judeţ sau nu. Mai mult, exista în coasta Sucevei și temuta unitate <antitero> de la Fălticeni, o formațiune foarte profesionalizată şi extrem de performantă la nevoie”, a descris Octavian Nestor pericolele care pândeau Revoluţia de la Suceava.

Despre frica din acele zile a vorbit şi Mihai Pânzaru PIM. „S-a vorbit mult timp că va reveni Ceauşescu, dar şi că Securitatea, care avea trupe la Fălticeni, urma să se răzbune pe data de 1 ianuarie 1990. Toate aceste zvonuri nu făceau decât să sporească starea de panică şi incertitudine”, consideră Mihai Pânzaru PIM.

Aceeaşi dezinformare, a sosirii trupelor de securitate de la Fălticeni, avea să aducă şi un moment hilar, privit acum după 25 de ani. La vremea respectivă, totul părea cât se poate de real.

„Eram a doua zi, pe 23 decembrie, în faţa Miliţiei împreună cu câteva sute de persoane. Se auzise că maşini încărcate cu securişti plecaseră din Fălticeni spre Suceava. La un moment dat, din curtea Miliţiei, de la garaje, s-a auzit un zgomot, iar toată lumea a crezut că se trage şi s-a aruncat la pământ. S-a dovedit a fi doar o maşină care dădea rateuri pentru că nu fusese pornită de mai mult timp”, a rememorat Mihai Airinei.

Balconul

În acele momente tensionate, balconul actualului Palat Administrativ devenise un adevărat loc sacru, de unde se ţineau cuvântări şi cei care intraseră în clădire vorbeau mulţimii.

Ioan Manole a fost unul dintre cei care s-au adresat miilor de oameni, iar clipele de atunci îi provoacă şi acum frisoane de emoţie.

„90% din cei care vorbeau de la balcon îndemnau la rugăciune şi momente de reculegere pentru eroii de la Timişoara, în timp ce alţii veneau cu mesaje împotriva sistemului şi dictatorului”, a povestit Ioan Manole.

Entuziasmul era general, iar balconul se dovedea prea mic pentru numărul celor care aveau ceva de spus.

„Era o bucurie imensă să pot vorbi liber, mai ales că am fost ascuns ani în şir. Aveam sentimentul că sunt martor la istorie. Era ceva fabulos când vedeai o mulţime care îngenunchea. De fiecare dată când vedeam de sus o mare de spinări curbate şi capete plecate mă apuca un plâns interior copleşitor. Erau momente înălţătoare şi sfâşietoare”, a mai mărturisit Ioan Manole.

Regrete

Toţi sucevenii care au fost pe „baricade” în acele zile fierbinţi din 1989 consideră că Revoluţia era inevitabilă, iar procesul alinierii României la democraţiile autentice era ireversibil.

„E un moment unic, pe care viaţa ţi-l oferă foarte rar. Din păcate, s-au salvat structurile vechi şi s-a dat cu var, dovadă că în 25 de ani nu s-a schimbat mai nimic. Totuşi, prin explozia ei, mămăliga românească şi-a găsit locul ei şi respectul unei lumi întregi”, a opinat Mihai Pânzaru PIM.

Şi Octavian Nestor crede că Revoluţia de acum 25 de ani a adus schimbări majore în societatea românească, unele care ne permit astăzi să ne exprimăm şi să călătorim liber.

„În final, sunt mâhnit că până acum, la un sfert de veac de la Revoluţia Română, multe dintre idealurile generației de atunci au rămas neîmplinite. E datoria generației tinere și mature de acum să înlăture putregaiul care parazitează și sufocă arborele democrației oferit românilor de Revoluția din decembrie 1989”, a spus Octavian Nestor.

Pentru Ion Drăguşanul, Revoluţia din 1989 a fost un cadou la care va renunţa „doar după moarte”. „Am jurat atunci că libertatea cuvântului nu mi-o va lua nimeni şi cu toate riscurile care au decurs de aici nu m-am abătut de la această linie. Practic, viaţa mea a început după 1989. Revoluţia a adus şi necazuri, cum ar fi corupţia, dar comparativ cu ceea ce era înainte de 1989 am avut de câştigat. Dacă în loc de colonie ne-am revendica statutul de provincie europeană am avea numai de câştigat”, a precizat Ion Drăguşanul.

Ziarul „Suceava”

Evenimentele din 22 decembrie 1989 au fost reflectate şi în presa de atunci. Oficiosul de partid, ziarul „Zori Noi”, şi-a schimbat numele în „Suceava”, denumire care a rezistat doar două zile, pe 23 şi 24 decembrie.

În primul său număr liber, unicul ziar al vremurilor din Suceava publica pe data de 23 decembrie cu litere mari un comunicat către ţară al Frontului Salvării Naţionale, structura care preluase puterea la nivel central.

În zilele respective, ziarul a surprins mărturii ale Revoluţiei, atât în vorbe, cât şi în imagini. Nu au lipsit nici îndemnurile către populaţie pentru a sprijini Revoluţia, mesaje care acum probabil stârnesc zâmbete.

„Oameni ai muncii din unităţile ce asigură aprovizionarea şi serviciile pentru populaţie! Asiguraţi prin munca dumneavoastră bine organizată, desfăşurată în deplină ordine, realizarea produselor alimentare şi de altă natură necesare bunei aprovizionări a populaţiei din oraşele şi satele judeţului!”, suna unul din mesajele din ziarul „Suceava”. O cerere ridicolă, când te gândeşti că aproape toţi oamenii erau pe străzi sau în faţa televizorului aşteptând veşti despre soţii Ceauşescu.

Studenţii

Tot din acea perioadă datează şi actualul nume al cotidianului „Crai Nou”. Deşi în primele zile ale Revoluţiei s-a chemat „Suceava”, în prima zi de Crăciun a apărut cu actuala denumire. Mihai Pânzaru PIM a povestit istoria acestei modificări.

„Eram la universitate, iar la un moment dat, pe 23 decembrie, spre seară, un grup de studenţi mi-a cerut să merg împreună cu ei la sediul ziarului. Am plecat cu toţii, în coloană, iar la sediul ziarului studenţii au cerut ca acesta să se cheme <Crai Nou>, iar o rubrică specială să fie <Arboroasa>. Meritul pentru schimbarea numelui ziarului aparţine în totalitate studenţilor suceveni de la acea vreme”, a menţionat Mihai Pânzaru PIM.

„Tinerii Revoluţiei”

În tumultul acelor zile înfierbântate s-a născut şi primul ziar liber al Sucevei. Au fost diferite propuneri de nume, dar până la urmă, prin vot liber exprimat, s-a ales denumirea „Tinerii Revoluţiei”.

Ion Drăguşanul, unul din principalii artizani ai acestui ziar, îşi aminteşte că primele numere erau de fapt o foaie volantă, scrisă pe faţă şi verso, dar care a avut un impact deosebit în rândul cititorilor.

„Aveam drept slogan citeşte şi dă mai departe, iar la început am scos un tiraj enorm, cred că undeva la 100.000 de exemplare. S-au dat ca pâinea caldă. Ziarul a rezistat aproximativ doi ani, după care din raţiuni financiare  şi-a încetat apariţia”, a arătat Ion Drăguşanul.

Da, a fost Revoluţie!

De-a lungul celor 25 de ani care s-au scurs din decembrie 1989 s-a pus întrebarea dacă a fost o revoluţie, o lovitură de stat sau altceva. Lector universitar doctor Radu Florian Bruja, de la catedra  de Istorie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, este de părere că are o mai mică importanţă dacă valul revoluţionar din 1989 a fost consecinţa unul plan prestabilit în laboratoarele serviciilor secrete sau dacă a fost consecinţa unei crize generalizate a sistemului comunist.

„Nici istoriografia şi nici politologia nu au reuşit să definească principalele noţiuni din sfera naţionalului şi politicului, circulând o serie de sensuri diverse, între care unele eronate sau confuze. Evenimentele din 1989 au toate caracteristicile unui fenomen revoluţionar, mai ales prin consecinţele sale. Adepţii teoriei <loviturii de stat>nu ţin cont de faptul că o revoluţie nu exclude lovitura de palat. Puţini ştiu că pentru englezi schimbarea constituţională de la 1689 este <Glorioasa Revoluţie> care pentru mulţi ar semăna cu o lovitură de stat. Iar şi mai puţini ştiu că evenimentele din Franţa anului 1789 au început cu o lovitură de stat. Ceea ce nu permite nimănui să confunde revoluţia franceză cu o lovitură de stat. Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că, prin urmările pe care le-a avut, schimbarea politică şi socială demarată în decembrie 1989 în România are caracteristicile unei revoluţii”, a concluzionat lectorul Radu Florian Bruja.