Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rânduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adâncul neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă până la slaba noastră pricepere şi zice:
Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor (Luca 6, 31).
O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: "Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărât de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău".
Sfântul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.
Acest lucru îl arată cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că suntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem sigur că nu suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!
„Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”
Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de duminică, în care Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutând noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămâne pururea între noi.
Deci, preadreaptă, preasfântă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.
Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de duminică: De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).
Cât de mare adevăr şi câtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aştept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu priveşte răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a câştiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu priveşte spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele veşnice din veacul viitor.
Atunci, după cuvântul Domnului, plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).
Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Porunca iubirii de vrăjmaşi
Până aici am vorbit de câtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmaşii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche şi cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvârşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi?
La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi vom arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atât în Legea Veche cît şi în cea Nouă.
Mai întâi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta aceasta sfântă şi dumnezeiască poruncă.
Cine a citit în Sfânta Scriptură, ştie câtă ură avea regele Saul asupra lui David şi câtă vreme l-a prigonit şi căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său: Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine şi moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta arătând cît de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a căzut în mâini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peşteră şi David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).
Şi a doua oară, când împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, când împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).
Iar în Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul şi cu cuvântul această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întâi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). La fel şi Sfântul Apostol şi arhidiacon Ştefan, uşa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicând: Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind ocărâţi, mângâiau pe vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în veacul de acum au purtat în mintea şi în inima lor, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
(Părintele Cleopa)