„Vicovul la răscruce”
„Oamenii locului sînt dăruiţi cu hărnicie, cu minte iscoditoare, cu o adîncă iubire pentru glie. Dar cele peste patru decenii şi jumătate de dictatură comunistă le-au bîntuit sufletele cu stihia unei mari nedreptăţi. În 1945, cînd s-a isprăvit războiul şi pe harta ţării s-a tras linia roşie ce stabilea noua frontieră între România şi URSS, tezaurul vetrei lor străbune a rămas de cealaltă parte...După revoluţia din 1989 a luat puterea cine a apucat, cine a dat mai tare din coate. Între oameni şi-a făcut loc dihonia, ura, certurile şi uneori încăierările. Problema cea mai spinoasă a acestui teatru în aer liber este cea a pămîntului puţin, a cailor şi a oilor aparţinînd CAP-ului în dezafectare. De vaci nu se interesează nimeni. Toate sînt bolnave de leucemie sau de tuberculoză. Ele vor fi sacrificate şi date spre consum...Cu cei 76 de cai s-a rezolvat mai uşor. Au avut dreptul numai cei ce au intrat cu animale de tracţiune în CAP. Mai complicat e cu oile. Fiecărei familii i-au revenit cîte două mioare. Cei sosiţi mai tîrziu nu mai au ce alege”.
„Albina” (Revistă de cultură pentru sate), Anul 93 (Serie nouă), nr. 3, Martie 1990.
„Vopsitorii”
„Vopsitorii, de pildă, de câte ori se îndreptau spre un obiectiv, păşeau sumbri ca nişte eroi care nu ştiau dacă se vor mai întoarce vii din lupta cu vopseaua. Erau înjuraţi, pe rând, şeful de echipă, inginerul, şeful de secţie, directorul, patronul, primarul, primul-ministru, preşedintele. Apoi se executau în comun câteva reverii cu violuri asupra funcţionarelor din birouri sau cu scopiri amuzante exercitate asupra <scriptologilor>. Şeful de echipă, inginerul, şeful de secţie alergau disperaţi în stânga şi-n dreapta, încercând să organizeze hoarda şi s-o convingă să se echipeze corespunzător. Hoarda pufnea dispreţuitoare şi câte unul din ea, mai inteligent, ca să dovedească prostia oamenilor cu pixul, lua o hotărâre de capul lui, după care cădea de la înălţime rupându-şi gâtul”.
„Cultura”, Serie nouă, Anul IV, Nr. 9 (213), Martie 2009.