George L. Ostafi: „Memoria uitării”

Evadând, aparent doar, din domeniul creaţiei dramatice, George L. Ostafi ne propune o nouă simfonie a verbului jucăuş şi plin de înţelepciune în cartea intitulată „Memoria uitării” (Editura Muşatinii, Suceava, 2012).

Vorbe de duh, reflecţii şi vorbe meşteşugite

Venerabilul Conu Jorj, care atunci când nu scrie versuri sau piese de teatru, când nu zugrăveşte icoane cu lacrimi de ceară şi nu stoarce din tuburi culori cu care pictează ferestrele universului său idilic, piguleşte vorbe de duh şi aşterne pe hârtie reflecţii şi vorbe meşteşugite.

În epoca individualismului exacerbat, George L. Ostafi, care se preocupă de viitorul   „generaţiei mahmure” de după revoluţia din decembrie '89, îşi toarce încet insomniile în fire de gând roditor.

Acceptând înţelept inevitabilele compromisuri ale vieţii, conştient că dacă vrem să fim stăpâni pe viitorul nostru trebuie să ne raportăm la problemele zilei de azi, Conu Jorj, care nu este obosit chiar dacă este “vechi” - aşa cum spunea Caragiale - fără a fi însă victima nostalgiilor, are dreptul să ne dea lecţii de viaţă, cu toate că ecuaţiile pe care ni le propune spre rezolvare conţin necunoscutele, neliniştile şi obsesiile prezentului.

Un îndreptar de înţeleaptă vieţuire axat pe valori

Prin noua sa carte, venerabilul vrăjitor de verbe ne oferă un îndreptar de înţeleaptă vieţuire axat pe valori, valori pe care le proclamă cu vehemenţă pentru că stau la temelia permanenţei şi nemuririi neamului românesc.

Semănător şi apărător de cultură în câteva regimuri politice, păşitor peste veacuri şi...peste milenii, George L. Ostafi a topit în athanorul său de alchimist al cuvântului cu folos materia unei filosofii existenţiale pe care ne-o livrează în doze mici, în pilule care, între ingredientele lor magice, conţin şi sarea fină a înţelepciunii populare, cea care se cerne de la obârşii, de la rădăcini.

Spre deosebire de cei care s-au încrâncenat şi nu s-au putut detaşa de trecut, care şi-au ratat şansa mărturisirii, George L. Ostafi este un bun interpret al partiturii pe care a compus-o.

Poveţele şi zicerile sale meşteşugite se însoţesc uneori cu vorbe neiertătoare, usturătoare, care scanează metehnele şi viciile autohtone sau de import.

Mici insule de memorie într-un ocean de uitare

În rânduiala populară se ştie că atunci când înfloreşte viţa de vie, vinul din anul anterior se tulbură în pivniţă. Aşa este şi cu zicerile lui Conu Jorj, când unele mustesc de înţelepciune, altele se articulează cu o sonoritate cu nuanţe agresive, aproape vulgare.

George L. Ostafi este ca vioara cu goarnă, o fascinantă deviaţie euterpică, o combinaţie, aş spune, suprarealistă.

Contând pe efectul provocator al panseurilor sale, Conu Jorj îşi plimbă arcuşul pe strunele înţelepciunii care răsună uneori contrastant prin pâlnia goarnei. Citindu-i reflecţiile şi zicerile meşteşugite se cuvine, aşa cum ne-ar spune el, „să tăcem şi să cumpănim”, pentru că aceste roade de gând sunt menite să scoată din adâncuri mici insule de memorie într-un ocean de uitare.