Mihai Sultana Vicol: „Pragul plâns”

La împlinirea unui an de la pierderea mamei sale, poetul Mihai Sultana Vicol a scos de sub tipar, la editura suceveană Lidana, un volum de poezii dedicat memoriei celei care i-a dat viaţă.

„Într-o zi de iunie / Din calendarul inimii mamei / N-a rămas decât un strigăt / Care aleargă în urma ţărânii”

Cartea, cu titlul „Pragul plâns”, închinată „cu durere şi lacrimi, memoriei mamei mele, Sultana”, adună între copertele sale 45 de suspine versificate care, aşa cum scrie într-o scurtă „Postfaţă” Constantin Hrehor, sunt „emisii libere - care nu au nevoie de stil, nici de cenzură - pe o temă universală omniprezentă - Durerea”.

„În Pragul plâns - spune preotul scriitor de la Grăniceşti - Mihai Sultana Vicol aprinde făclii pe creştetul fiecărui cuvânt”.

Catrenul cu care se deschide volumul fiului îndurerat marchează momentul: „Într-o zi de iunie / Din calendarul inimii mamei / N-a rămas decât un strigăt / Care aleargă în urma ţărânii”.

„Mama - spune fiul poet într-un alt suspin versificat - era izvorul / Din care beau munţii / Singurul meu cer / Ea mi-l cuprindea cu braţele /Aripile păsărilor / Ţineau loc de fereastră / Şi eu priveam prin ele zborul”.

„Un gol, un întuneric fără seamă / Îmi scurmă pieptul în casa cu pragul plâns”

Poemul „Pragul plâns”, care a dat titlul volumului, circumscrie universul surpat al despărţirii definitive: „La uşa casei bat şi mama nu-i / Să-mi mai deschidă uşa, mâna să i-o sărut / Pustiită-i casa de absenţa ei / Nici umbra-i nu-mi mai ţine de urât / Oglinda în care chipul / Şi-l privea lumina şi-a pierdut-o / S-a frânt lumina revederii / De când vrăjitul trandafir s-a ofilit / Un gol, un întuneric fără seamă / Îmi scurmă pieptul în casa cu pragul plâns”.

Totul s-a schimbat după această pierdere: „Nimic n-a mai rămas / din vremea de-odinioară / Numai pietrele sunt stârnite / de întunericul din ele”.

„Mă simt - spune poetul - ca ochiul casei / neînchis; / am oasele aşezate ca nişte grinzi / în odaia la care aud / cum ţipă seminţele / stinse de buzele aspre / ale mormântului mamei”.

„Inima e numai freamăt şi mă dor / Lacomii ochi ai plânsului târziu”

Într-o „Scrisoare mamei (I)”, Mihai Sutana Vicol (care a înveşnicit numele mamei sale în identitatea lui de poet) încearcă să-şi găsească reperele zdruncinate: „Astăzi, singur ca un plop stingher / Îmi pierd vremea într-un nord de ţară /Fără rost prin lume zămislesc iluzii.../... Îmi văd vremurile de-odinioară / Într-o casă veche fără bucuria mamei.../... Inima e numai freamăt şi mă dor / Lacomii ochi ai plânsului târziu”.

„Pribeagul fermecător - scrie Constantin Hrehor despre autorul volumului - revoltatul cu inimă de prunc - gardă în gardă cu Moise, Mahomed şi Iisus - rarisim poet al Iubirii în acest nou mileniu al mascaradelor şi măscăricilor, boem ascet, nu al tavernelor fumigene şi alcoolizate unde se ţes şi se rostesc orgolii şi deşertăciuni de nici un ban, rostuit şi preţuit de Cezar Ivănescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, în textele însumate întru amintirea Celei evocate şi invocate, dincolo de ofranda recunoscătoare, Mihai Sultana Vicol dă glas unui recurs la etică, spre valori întru care fiinţăm şi ne eternizăm”.