Dragobete - Cap de primăvară

Ziua de 24 februarie, când biserica ortodoxă prăznuieşte Aflarea Capului Sf. Ioan, zi numită în calendarul popular „Cap de primăvară”, este şi sărbătoarea lui Dragobete.

Dragobete, fiul Babei Dochia şi cumnatul lui Lăzărică

„Recursul la o realitate arhetipală, transistorică - scrie etnograful Mihai Camilar în lucrarea intitulată „Calendarul popular bucovinean: punte peste veacurile misterului existenţei” (Editura Muşatinii, Suceava, 2012) - nu este un simplu gest de dezgropare a unor realităţi etnologice pitoreşti (pentru vremurile de azi) în scopul de a satisface curiozitatea exotică a unor spirite suprasaturate de urbanism, telenovelism sau manelism, ci un act de repunere în fiinţă a unor valori spirituale fundamentale din credinţa şi mitologia populară românească, aşa cum ar fi de exemplu sărbătoarea populară de la 24 februarie - Dragobete”.

Sărbătoarea lui Dragobete (personaj consemnat în calendarul străvechi ca fiind fiul unei zeităţi carpatice, Baba Dochia, şi cumnat cu zeitatea vegetariană Lăzărică) este, în acelaşi calendar popular, consemnată ca Ziua Îndrăgostiţilor, zi în care odinioară tinerii „primeniţi în straie de sărbătoare porneau cântând în grupuri de fete şi băieţi, străbătând luncile şi pădurile în căutarea ghioceilor şi a altor flori sau plante de sezon”.

„Flori de fragă / Din ziua lui Dragobete / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă...”

„În această zi - spune Mihai Camilar - fetele, în peregrinările lor prin natură, aveau grijă să strângă tămâioasă şi viorele pe care le păstrau la icoane până la Sânziene, când le aruncau pe ape în speranţa că se vor mărita”.

Etnograful bucovinean menţionează faptul că „dacă întâmplător fragii erau înfloriţi, florile erau culese de către fete care apoi se spălau cu roua de pe acestea pentru a fi plăcute, ocazie cu care se foloseau şi de energia benefică a cuvântului: Flori de fragă / Din ziua lui Dragobete / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă...”.

Tot în această zi, fetele şi femeile tinere „strângeau zăpada din a cărei apă rezultată prin topire îşi făceau rezervă cu care se spălau peste an pe faţă, pentru a avea ten frumos şi să fie mereu iubite”.

„Strânsura lui Dragobete” şi adunarea păsărilor în stoluri pentru momentul de împerechere

La sărbătoarea de Dragobete (care era şi „un patron al bunei dispoziţii”), tinerii se adunau pentru a petrece.

Dacă vremea era neprielnică, tinerii se strângeau la o casă „unde petreceau în voie până la lăsarea întunericului”.

Dacă sărbătoarea nu cădea în Postul Mare, în sat se organiza şi o horă numită „Strânsura lui Dragobete”.

„Sărbătoarea - precizează Mihai Camilar - prilejuia şi închegarea unor relaţii de cunoaştere reciprocă în vederea căsătoriilor, condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru reuşita momentului sărbătoresc oferind mai degrabă o atmosferă festivă, pitorească, dublată de puterea şi farmecul ritualului săvârşit”.

Ziua de 24 februarie mai consemna şi un alt aspect: zeul îndrăgostiţilor fiind şi „un naş cosmic al păsărilor sălbatice”, le oferea acestora prilejul adunării în stoluri pentru momentul de împerechere.