Românca fără nume de la Suceviţa

Mănăstirea Suceviţa, „testamentul artei moldoveneşti din secolul al XVI-lea“, aşa cum a apreciat-o cercetătorul francez Paul Henry, monument înscris pe lista patrimoniului cultural UNESCO, cu pictura exterioară cel mai bine păstrată dintre bisericile moldoveneşti zugrăvite pe dinafară, are şi o legendă dăltuită în piatră.

„Se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi”

Pe contrafortul estic al turnului clopotniţă din colţul zidului de incintă, la înălţime, poate fi zărit un chip cioplit care se avântă din muchia de piatră, un cap de femeie cu faţă rotundă şi păr împletit.

Până a fi ctitoria de piatră a Movileştilor, aşezarea monahală de la Suceviţa şi-a avut începutul într-un modest schit de lemn, atribuit călugărului Pahomie.

Atunci când schitul n-a mai satisfăcut nevoile obştii şi s-a dorit ridicarea unei biserici din piatră, „când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă, îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit - aşa cum scrie preotul cărturar Dimitrie Dan - se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi”.

„Nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere...”

Femeia, care „veni înaintea soborului mănăstirii”, şi-a oferit ajutorul pentru a aduce cu carul şi bivolii ei „piatra şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită”, nedorind drept răsplată decât, după moarte, „să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă”.

Aşa că soborul, cum spune Dimitrie Dan, „după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită”, iar femeia („Românca”, aşa cum a nemurit-o legenda pentru că nu i s-a păstrat numele) s-a prins la treabă şi vreme de 30 de ani „nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă”.

„Sinodul episcopilor... hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică...”

Se spune că după ce biserica a fost ridicată, femeia s-a stins, iar soborul mănăstiresc, care trebuia să-i împlinească făgăduinţa de a o înmormânta în sfântul lăcaş, „întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise”.

„Sinodul episcopilor - scrie Dimitrie Dan - adunat, însă, hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele patru turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu”.

„Chipul nevestei Românce... s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic...”

„Chipul nevestei Românce - spune preotul cărturar - al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus - miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea”.

Şi pentru că Dimitrie Dan a consemnat în scrierile sale că „acoperindu-se clopotniţa cu eternit, s-a ridicat acoperământul contrafortului celui cu chipul femeii ceva pre sus, aşa că astăzi din acel chip se vede numai o jumătate de cap”, la început de secol XX „comisiunea monumentelor istorice a dispus îndreptarea acelei scăderi, ca bustul femeii să fie vizibil”.

Iată cum legenda devine istorie prin chipul Româncei din muchia zidului de la Suceviţa.