Dacă eşti îndrumat de zeii calificaţi la împărţirea norocului şi te mai veghează şi astrele corespunzătoare, poţi să câştigi lejer la „Loz în plic”. Poţi să câştigi şi la „6 din 49” ori la tragerile la sorţi pentru diferite tombole. Ori chiar, dacă te bat doruri de ducă spre zările îndepărtate din America, poţi trece oceanul după ce-ţi câştigi biletul, participând la „Loteria vizelor”.
Nu poţi însă câştiga în veci Premiul Nobel, să zicem cel pentru Literatură. Pentru simplul motiv că Premiul Nobel nu este o urnă, care te face fericit la întâmplare. Premiul Nobel, să zicem cel pentru Literatură, nu se câştigă. Ci se acordă. Se acordă pentru anumite merite artistice incontestabile, care au acoperire şi recunoaştere mondială. Nobelul fiind recunoaşterea supremă.
De acest lucru nu pare deloc convins Mircea Cărtărescu. An de an, acest condeier român – care, să nu uităm, mai ieri îi pupa cu osârdie icoana lui Băsescu, în scrierile sale gazetăreşti - se lasă împins din spate pe listele scurte care duc la Nobel. An de an.
Comisia de decernare nu pare deloc impresionată de perseverenţa sa. Tot an de an, îl ignoră. Însă el e căpos şi nu se lasă. Ori nu e lăsat să se lase. Şi îşi încearcă norocul şi în anul care vine. Ca la „Loz în plic”, unde funcţionează îndemnul „Mai trage o dată!”
Forţele care-l împing în acest joc penibil sunt cele bine ştiute de noi. În anumite cercuri aşa-zise inteligente şi albastre la ochi, s-a stabilit că obţinerea Nobelului este obiectiv de stat pentru noi.
Obiectiv de stat? Mai curând, obsesie de stat. Aceleaşi cercuri consideră că dintre toate Nobelurile care se acordă, cel pentru Literatură ne este cel mai accesibil. Iar literatura română actuală se sprijină pe talentul lui Cărtărescu.
Penibil. Chiar şi marele nostru sucevean, stabilit în SUA, Norman Manea zicea să ne vedem de ale noastre şi să nu facem o fixaţie din Premiul Nobel.
De parcă ar avea cine să-l audă.
Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.