Narcis SIRETEANU

Capitale europene cu pretenţii de clasă înaltă, precum Viena sau Praga, îşi desfată turiştii plimbându-i în trăsuri trase de cai. E unul din felurile lor specifice de a-şi sublinia nota medievală arhitectonică. E unul din modurile de a produce bani, boala mondială în clipa de faţă.

Dar ce trăsuri! Fiecare având un stil, o culoare a catifelei care acoperă canapelele, un blazon la vedere, o anumită uniformă a vizitiului. Într-o astfel de trăsură, orice ţopârlan se simte automat de la viconte în sus; orice ţaţă se simte suită la rang de ducesă. Într-o astfel de trăsură, simţi cum ţi se aşază din senin pe cap o pălărie cu pene elegante, cum purtau nobilii de odinioară.

Dar ce cai, Dumnezeule mare! Cai din soiul acela puternic şi aerodinamic totodată, de la care te aştepţi în orice moment să-şi ia zborul spre înalturile cele mai aventuroase. Cai perfect hrăniţi şi îngrijiţi, cu nări prin care respiră sănătatea cea mai sănătoasă. Cai care nu stau o secundă pe loc, fără ca stăpânul să nu le acopere spatele cu pături, să nu răcească.

Oricât de frumos ar fi calul, el se manifestă sonor prin producţia de nechezături, iar fizic prin producţia de baligi. Pentru a preîntâmpina contactul inestetic al acestora cu piatra caldarâmului, animalele au ataşate de crupe nişte traiste de colectare. Un fel de pempărşi, care îţi stârnesc admiraţia pentru civilizaţia care se manifestă la tot pasul în lumea normală.

Doar pentru urina de cal nu s-a găsit o soluţie, astfel că locuri indescriptibil de frumoase - ca Stephanplatz din Viena - emană în prejma magnificei catedrale un aer pios amestecat cu vaporii grei şi statornici ai pişatului de cal.

Respectul dintre om şi animal atinge în alte părţi cotele normalităţii. Fără să vrei, gândul te poartă spre sărmanii căluţi ai României, care trag după ei căruţe mizerabile. Cai bătuţi cu vergile de ţigani mult mai puţin inteligenţi ca ei, mult mai puţin frumoşi ca ei.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.